Într-o amiază călduță de august, eram cinci bărbați la răspîntie și dezbăteam în liniște o problemă de maximă importanță pentru țărănimea română: dacă o să-l găbjească americanii pe Ben Laden. Mi se ceruse părerea și cătam să fac față subiectului conform cu statutul meu de „telectual” cu cablu. Dar n-am apucat să purced la speech-u-mi care – eram convins! – va intra în cartea de aur a satului patern, cînd încep să bată clopotele a mort. Așteptînd să se facă liniște, căci biserica e la doi pași, oamenii își aprind țigările și încep să pufăie liniștiți. Trasul clopotelor „în dungă” durează destul de mult; se vede treaba că Petrică, cristiacul, primise un bacșiș gras de la rudele mortului și acum bătea clopotele mai să le crape. În fine, dangătul încetează.
Se gândea tot mai mult la fotografia de nuntă a gazdei, la soțul ei negricios cu început de chelie și mustața subțire ca spicul de grâu lovit de tăciune. Alături de ea, în floarea vârstei, cu chipul oval și bărbie tăioasă, el ar fi trebuit, printr-o destindere a trăsăturilor și o îmblânzire a privirii care exprima, singular, gândul acelui moment, să apară diferit față de realitate .
Direcția în care privea trăda distanțarea de mireasă și mai ales de buchetul ei de flori ridicat prea sus pentru a intra în cadru. Părea să se fi ridicat pe vârfuri pentru a fi mai înalt. Fruntea i se încruntase obosit iar buza de jos i se răsfrângea într-un geamăt de durere.
„Faci ce faci și tot aici ajungi!” și-a zis.
Se vedea iar acolo și vorbea neîntrerupt, de parcă fusese mută într-o viață anterioară. Buzele renunțaseră la starea de repaus. Le-a simțit mișcându-se când s-a apropiat un boschetar pitic, s-a uitat mirat și apoi a făcut drum înapoi.
- Parcă tu ești sănătos să umbli pe căldura asta în parc. Dă-mi și mie! Dă-mi! silabisi ea fără noimă. „Mai am patru. Crezi că-ți dădeam?” a spus de data asta în gând, cu ură.
- Duceți-vă...și nu mai continuă, căci nici ea nu știa unde să îi mai trimită.
S-a așezat pe prima bancă pe care a văzut-o, a scos o țigară, iar pe celelalte trei le-a băgat în buzunar cu grijă, rupând una.
În momentul în care ai intrat pe terasa „Bubu”, Gheorghe, cel care vinde toate nimicurile în piaţa din „Ţiglina”, te-a salutat protocolar, cu „Să trăiţi, domn’ avocat!”, în contrast căutat cu atmosfera leneşă, de cartier moleşit de căldură. Te-ai aşezat în cel mai izolat loc, la o masă de lemn cu picioare de metal, sub o umbrelă verde bine înfiptă într-un suport de beton. Când Tanţa te-a întrebat ce vrei să comanzi, i-ai răspuns într-atât de sec „O bere”, afişând o mimică gravă, că nici n-a mai îndrăznit să te admonesteze pentru că vii cu produse din altă parte (imediat cum te-ai aşezat la masă, ai trântit în faţa ta, ostentativ, aşa credea Tanţa, o pungă mare de alune).
nici chiar moartea nu poate sta în fața iubirii sau a urii.
"Va plăti! Dacă pot să-i sug sângele, o voi face. Dacă pot să smulg fiecare fibră din carnea ei, o s-o fac și pe asta. Ea trebuie să plătească pierderea, trebuie să sufere pentru ce mi-a făcut. Ea trebuie să moară. Nu! Asta ar fi prea puțin. De ce să scape atât de repede? Eu sunt cel care va suferi veșnic, eu sunt damnatul! Ea de ce să scape? Nu. Cât timp încă mai respir, dacă ceea ce fac eu se poate chema respirat, ea va suferi în fiecare clipă așa cum sufăr și eu. Iar dacă va fi posibil, chiar mai mult."
Comentarii aleatorii