Zorii găureau încăpățânata cazemată plumburie a cerului iar luminile stâlpilor piereau monoton. Asfaltul strălucea straniu prin pojghiță timidă apărută peste noapte
Forfota lumii încă se lăsa așteptată când bărbatul primi nepregătit tăișul aerului în adâncul pieptului. Se opri o clipă în dreptul scării, își ridică inghesuindu-și sub barbă gulerul paltonului pensionat, tuși scurt, teatral, și traversă străduța creață din fața sa.
Avea un mers lent și apăsat, pesimist. Se opri brusc, în dreptul unui chioșc muribund sub imperiul ruginii.
- ‚Neața, poete! Matinal. Ca de obicei. Și după cearcănele tale, îmi spui că iar ai păzit noaptea.
Vânzătorul răse zgomotos ca după o strașnică glumă privind cum bărbatul numit „poet” își percheziționa frenetic buzunarele.
Ațipise undeva în preajma nopții. Se miră de nebănuitul visului din care se trezise. Își reluă jocul cu mărul pe jumătate putred. Cineva îl deranjă cerându-i o țigară și oferindu-i un gât de rachiu tare. Nici nu băgase de seamă cum arăta străinul depărtându-se șchiopătând și fumând. Îi lăsase sticla goală, s-o arunce de undeva de la fereastră în râul puturos peste care urmau să treacă cât de curând. Va arunca un colț de pâine mucegăită la pescăruși, se va întoarce la jocul său și va întreba pe oricine se va ivi, dacă n-a văzut-o pe Măndița. Cum trecătorul, cu siguranță se va opri pentru a cere lămuriri, va povesti ceva din tinerețe, reluându-și apoi concentrat jocul.
- Păi dacă Dumnezeu este în afara timpului, atunci de ce nu intervine pentru a dispărea prin cauzalitate toate atrocitățile ce sunt prezente în istoria omenirii? Spuse tânărul, în timp ce își privea fix unghia arătătorului care îi intrase puțin în carne. Ceva în gen Hiro Nakamura ar fi o joacă de copii pe lângă ce poate face El, nu? Mai spuse aplecându-se puțin, ca pentru a - și dezmorți corpul.
- Eu cred că Dumnezeu a ales cea mai bună dintre variante și nu pentru istoria omenirii, ci pentru istoria Universului, altfel nu mi-ar conveni deloc ideea ca El să fie Dumnezeu, iar în timp ce conversa, din complezență, omul trecut de 40 de ani se întinse după ceașca de cafea, o luă, sorbi puțin, după care îl cuprinse un sughiț discret și avu impresia că tocmai depășise o zi obositoare.
Cafeneaua aceea ar trebui să fie celebră. Tocmai ieșea din necesar purificatoarea recluziune autoimpusă, începea să străbată câmpiile lui albastre și, brusc, a văzut un braț îmbrăcat în delicată mănușă desenând forme în aer.
Uneori se surprindea negociind cu întâmplarea, zbătându-se între nenumăratele alegeri pe care le avea de făcut.
«Nu-mi pare rău că mă duc,
Da-mi pare rău după plug,
După plug și după boi,
După părinții-amândoi,
După plug, după rotile,
După dragile copile...»
(dintr-un vechi cântec de cătănie din Maramureș)
I
De sfântul Ispas, curtea lui Ion Negrea se umplu de oameni.
Comentarii aleatorii