Se crapă de ziuă. În toate casele din oraș, oamenii îsi leagănă visele. La fereastra dormitorului, Dumitru privește, cu ochelarii în mână, dunga portocalie iscată înspre răsărit si cuprinde încet drumul împotriva amintirilor. Piciorul dureros îl duce pe undeva prin Rusia, cu gheață, foame și frig, și mai ales întuneric în care toate acestea se pierd, la fel cum se pierd și dimineața, curtea, copacii din depărtare, în lumina palidă a răsăritului.
Cred că e timpul să pun răsadurile de roșii în pământ, este suficient de cald. Întoarce încet capul înspre plăntuțele ieșite curajos din pahare de iaurt, cu fața înspre lumină, la adăpostul geamului. O armată verde așteaptă pe pervaz vara.
Între multele nătângii ce puteau exista pe la mijlocul anilor `50, cu siguranță una îi scotea din minți pe toți recruții patriei. Zăceau prin cazărmi mai bine de trei ani, timp în care tamajori bețivi și colonei semianlfabeți le făceau zile fripte, într-o contradicție totală cu cele deprinse din traiul civil, indiferent că erau plugari săraci ori lucrători prin fabricile care începeau să-și dea binișor drumul de-acum după război.
În camera cu douăzeci și patru de paturi, plus cabina profesoarei, a intrat tovarășa aceea blondă, cu părul numai sarmale-n foi de varză. Avea o mapă maro în mână și ținea pixul ca pe o prelungire a arătătorului, gesticulând larg, în timp ce ne-a spus răspicat că toată lumea trebuie să se adune la ora patru la rond. În costumul de pionier. Apoi a plecat să anunțe în toată colonia că se pregătește un eveniment de excepție.
Tăchiță Bădeanu se frecă la ochi, după care – da, el, necredinciosul! - a trecut la cruci repetate, schițate cu limba. Apăsa tare cu vârful limbii în cerul gurii (Numele Tatălui), apoi spre obraji, în ordinea drept-stâng (Al Fiului și al Sfântului Duh), terminând cu o întoarcere a limbii înspre mandibulă (Amin). Făcu o vreme și zeci de cruci mari cu dreapta, însă imaginea persista. Fie ce-o fi, își zise, dar trebuie să prindă trenul, așa că o ține înainte. Era sigur că direcția era cea bună. Cu toate că înainta în pas grăbit, distanța față de acel ceva/ cineva luminos nu scădea. Considerând că au traseu comun, o vreme – nu putea să spună cam cât – îl urmă. Se aștepta ca din moment în moment să ajungă la gară. Faptul că nu se auzea nici țipenie în jur nu era ceva ieșit din comun.
Chiar dacă am avut multe lucruri de rezolvat la firmă, nu am uitat de vocea misterioasă de la telefon, „Silvia”. Încercam să mi-o amintesc atunci, în momentul lansării primului meu volum de poezii, însă doar zâmbetul ei îmi rămânea. Am căutat şi printre fotografiile din sală: nu apărea. Cu Victor am ţinut foarte puţin legătura după terminarea facultăţii. M-a surprins că a fost prezent în sala în care am lansat prima mea carte de poeme. Ne înţelegeam bine în facultate. Era un tip fantezist, deschis la minte, plăcut de femei, superficial şi puţin profitor, aş putea spune. Avea mereu mai multe iubite deodată. Reuşea să se descurce de minune, cel puţin eu n-am auzit vreodată ca una dintre ele să afle de cealaltă. Ştiindu-mă interesat de situaţii picante, îmi arunca uneori câte o pastilă.
Comentarii aleatorii