Tăchiță Bădeanu se frecă la ochi, după care – da, el, necredinciosul! - a trecut la cruci repetate, schițate cu limba. Apăsa tare cu vârful limbii în cerul gurii (Numele Tatălui), apoi spre obraji, în ordinea drept-stâng (Al Fiului și al Sfântului Duh), terminând cu o întoarcere a limbii înspre mandibulă (Amin). Făcu o vreme și zeci de cruci mari cu dreapta, însă imaginea persista. Fie ce-o fi, își zise, dar trebuie să prindă trenul, așa că o ține înainte. Era sigur că direcția era cea bună. Cu toate că înainta în pas grăbit, distanța față de acel ceva/ cineva luminos nu scădea. Considerând că au traseu comun, o vreme – nu putea să spună cam cât – îl urmă. Se aștepta ca din moment în moment să ajungă la gară. Faptul că nu se auzea nici țipenie în jur nu era ceva ieșit din comun. Și în alte dăți ajungea chiar și cu un ceas mai devreme de sosirea trenului, timp în care aștepta tăcut, fumând jumătate de pachet de țigări. De data asta, din imperiul gândurilor sale îl scoase o ciocnire brută de ceva ce, la primele pipăiri, nu părea să fie decât un zid de piatră. Topografic, nu era deloc dumirit; chiar dacă locurile erau bătute de el cu piciorul pe o rază de 15-20 de kilometri în jur, încă din copilărie, nu realiză ce ar putea să fie și mai ales pe unde s-ar poziționa. O privire involuntară către cer îi dezvălui puzderie de stele care spărgeau bezna. Ceața dispăruse și, deși era în plină noapte, putu să vadă că se afla sub streașina din partea de miazăzi a bisericii din sat, al cărei zid tocmai îl luase în plin. Ceea ce nu putea înțelege era cum ajunse aici, că locul era situat în partea opusă a direcției către gară. Ca să fie sigur că nu visează se ciupi de mai multe ori de picioare, își schimbă poziția căciulii când pe frunte, când pe ceafă, și chiar dădu un ocol lăcașului sfânt pe pârtia din jur făcută de clopotarul Papucel. Așa, pentru verificare, luă un colț de cărămidă - dintr-o grămadă de spărturi rămase de la refacerea casei de pomeniri – și-și scrijeli numele, de fapt primele două-trei litere, mai într-o parte de perete. Avea de gând să vină odată, pe lumină, să-și găsească iscălitura. Dacă ar da de ea, atunci totul a fost aievea, și ar însemna că o forță miraculoasă vrea să-l apropie de Biserică și, în consecință, Dumnezeu sau, în orice caz, o Putere peste omenirea pământului, există de-adevăratelea. Dacă nu, ar fi avut de-a face doar cu un vis, ca atâtea altele din lungile nopți de iarnă… După care, de moment ce bezna mai slăbise, crezu că cel mai bun lucru este să meargă totuși la lucru. Este inutil să spunem că a prins trenul și că ziua ce a urmat nu a fost cu nimic deosebită. Numai în capul lui festele timpului și spațiului cu care abia se confruntase au făcut să apară mii de semne de întrebare.

*
* *
În prima duminică ce a urmat pățaniei lui Tăchiță, acesta a putut fi văzut la liturghia ținută de Părintele Costea, după mulți ani de când nu călcase prin biserică. S-au mirat credincioșii („măi, să fie!”), iar preotul a avut un cuvânt bun pentru el la predică, așa, de încurajare. Tăchiță a supralicitat și făcut pe loc danie o sumă frumușică pentru refacerea picturii din pronaos. Am uitat să spunem că înainte de slujbă descoperi temător pe zid inscripția roșietică – „BAD”, iar în timpul odiseei din noaptea cu pricina avea pe sub pieptar cămașa de la Sfântă.
*
* *
Ani la rând Tăchiță Bădeanu a fost un credincios model în parohie, fiindu-i și lui groază de cât de întunecate putu să aibă mințile atâta vreme. Și-a durat gospodărie frumoasă, iar copiii au mers la școli bune ajungând la casele lor. După ce a mâncat pensie vreo zece ani, astăzi se odihnește sub cireșul cel mare din țintirim, lângă mormântul fostului epitrop Majuru.