Tot în satul Crăciunivna unchiul Fedea mai păţi o pătăranie, destul de neplăcută pentru el.
Se ducea ca de obicei la târg. Numai că de această dată mergea cu traista-n băţ, iar în traistă ducea un ulcior de cinci litri plin cu smântână. Însă nu i-a fost dat bietului unchieş să ajungă în acea zi la iarmaroc, căci la ieşirea din Crăciunivna se întâlni cu Vasea Cucuruz, împreună cu care lucrese mult timp la pădure.
– Măi, măi Vasulea câte ierni, câte veri au trecut de când nu ne-am văzut? – strigă bucuros unchiul Fedea şi întinse mâna către Vasea, uitând că de fapt taman cu acea mână ţinea băţul de pe umăr, la capătul căruia era legată traista cu ulciorul.
Vorbește-mi despre vrăbii! Cred că ar vrea să știe ce părere am despre ea. O nouă zi e doar o altă zi și atât. Din locul în care stau acum pot să văd dealurile, prea departe ca să desprind vreun detaliu bun de scris aici, două, trei acoperișuri, pomi și un loc de joacă. Nu văd niciun om. Dar oamenii există. Asta ar putea fi o descoperire bună de trezit oameni. Pentru că oamenii încep să existe atunci când își dau seama că există. Ați auzit de aseitate? Suntem departe și asta nu e o invenție nici măcar pentru viitor. E teorie pură.
Stăm adeseori pe terasa mea de la etajul zece, eu, dramaturgul Florian, profesorul Pompiliu și filozoful Marcel. Ne uităm în gol pînă cînd privirea ni se face punte peste blocuri. Jos, pensionarii bat aerul cu brațele în semn de salut, se ridică o șchioapă de la pămînt, apoi cad amețiți la umbră, lîngă transformatorul de înaltă tensiune. Abia le mai zărim ochii, albăstrele ofilite de tăria văzduhului. Rîdem și ne alegem fiecare dintre noi un pensionar pe care să pariem. Pierdem pe rînd, niciun bătrîn nu ajunge viu în casa scărilor. Odată, unul a ajuns pînă la ghena de gunoi dar nu a fost fairplay, s-a sprijinit de gardul care împrejmuiește zona verde, ba chiar s-a ținut și cu dinții de iarbă.
Era acolo mereu, lipită de zidurile cenușii. Uneori fără vlagă, cu ochii mijiți sub ferestrele largi, alteori zâmbitoare, purtându-și pașii dezlânați prin labirintul de holuri. Îmi tresălta inima de câte ori o simțeam prin apropiere. Părea că o recunoaște și i se supune.
- De ce faci asta ? strigam în sinea mea, plină de indignare.
Inima nu-mi răspundea. Mă ignora, de parcă ar fi avut personalitate proprie. Alteori, credeam că dispăruse. Definitiv. Camerele respirau vesele. În aer se simțea bucuria. Câte o rază, furișată pe obrazul catifelat al lui Tudor, îmi smulgea de fiecare dată lacrimi. Dragoste, neputință sau obișnuință? Plângeam fără să știu de ce. Bănuiam că lacrimile mele îi hrăneau zâmbetul ei hidos.
Există în definiția timpului nostru clipe ce par imperceptibile, clipe ce se vor a fi păstrate și retrăite la nesfârșit, clipe ce nu le vrem trecute. E cumva fericirea cumulul acestora? Nu știu, eu de fapt nu caut fericirea asta, atât de relativă, atât de neatins, atât de...utopică. Nu, eu caut mai multe clipe, poate miimi de secundă, poate minute, poate ore, poate veșnicia între patru găuri negre, la cei patru poli ai fanteziei mele. Sau poate caut drumul cel mai lung către tine. Drumul acela plin de clepsidre al caror nisip nu se termină niciodată, de ceasuri în care numai minutarul funcționează. Da, da, tot mai vreau sa opresc timpul, poate voi reuși, sau… am făcut asta deja.
Comentarii aleatorii