„Hai, mergem?”
Ridicând cheile de pe jos, Mara se uită la tatăl care abia se ținea în cârjele cele noi. Nu știa ce să-i spună. Îi făcu doar semn spre ușă cu mâna, cuvintele deveniseră mute. Erau doi străini la urma urmei, care împart aceeași grupă de sânge.
„Hai, sari pragul!”
Urmară cinci minute în care bătrânul se opinti să treacă pragul de la ieșire. Chemară taxiul, așa că se așteptau ca din minut în minut să se audă un claxon nervos. Dacă nu ar fi stat la patru, ar fi fost poate mai ușor. Așa până jos, Mara trebuia să-și susțină tatăl, că nu cumva să se împiedice la următoarea scară și să cadă amândoi.
„La urgențe, te rog!”
„Vai, domnu‘, da ce ați pățit la picior?”
În timp ce coboram din nava extratereștrilor, cu cheia franceză sub sarafan, năclăită de sângele marțienilor, făcând „pff” pen` că-mi venea bretoana în ochelari, mă oprii brusc, ca un skeletron, clasa XX. Poză: gâtul ușor întins, perfect alb, bărbița-nainte, B.B. pe umăr, cu țeava-i lungă sclipind în soare, una bucată piele fluturând, un surâs glacial, aruncat peste umăr, către spațiul tandru unde profilul ei, de fecioară chineză, se bulucea între ramele perfect mate, săltate cu-n bobârnac fin de vârfu` degetului.
- D’Una!..
- Neo!...
Un scaiete saltă peste o scăfârlie verde, pisată. Scăfârlia rânji:
- Hy, babe!
- Bitch!.. Și B.B. lătră scurt, scuipând moartea…
(1) Mic și-o inimă de plumb
---------------------------
Toată lumea crede că soldățelul cu un singur picior avea și inima tot de plumb.
Dar, nu, inima lui nu era făcută din plumb – era ea mai grea și mai tristă, dar așa e orice inimă adevărată ascunsă într-o jucărie.
- Dacă ai un picior, numai unul, nu se cheamă că ești întreg! îi spunea soldatul balerinei de hârtie, ori de câte ori Mic deschidea cartea la povestea lor.
- Pentru tine, îi răspundea balerina, eu nu o să stau niciodată pe două picioare.
De aceea Mic nu o văzu niciodată desenată altfel decât pe un vârf, gata oricând de o răsucire frumoasă, mai ceva ca un titirez.
- Crezi că povestea noastră impresionează pe cineva? o întrebă soldățelul.
-Am venit, am venit! Încetați cu aplauzele, ce Dumnezeu?
Răduțu e roșu-n obraji, verde fularul, ca iarba fragedă, foșnind sfioasă pe câmpul cu maci. Pulovărul vărgat îl transformă într-un motan. Băiatul ăsta nu-și mai trage piciorul ca pe-un sac de cartofi, cred că numără în gând intervalul dintre pași, mereu egali, cumva moi, așa cum e mersul oricărei feline. Fredonează un cântecel cules din rășina pinilor înfipți în sare, îl plimbă pe limbă, se preface că-l înghite și lăcrimează cambrat, icnește și scuipă un cocoloș de note stridente, răzuite de pe zidurile orbite de soare.
Răduțu se postează înaintea laiolului, își scoate țopăind o șosetă și descrie, în aer, un zig zag ceremonios:
-Majestate, otrava dvs!
Lasă plocon pachetul desfăcut, din care extrage un singur LM.
Trec în fiecare zi pe strada aceasta. Vezi casa aceea portocalie cu cei doi copaci tunși în formă de pară pe pajiștea din față?
Toate casele pe care le pot zări de aici sunt portocalii, iar copacii rotunjiți ca niște mingi uriașe de baseball par să fie obsesia cartierului. Merg în fiecare zi pe lângă acea casă. Îmi duc și îmi iau copiii de la grădiniță. Anne. 3 ani. Natalie, 5. Nici una dintre ele nu are părul meu din păcate. Sunt amândouă brunete. Bine că au luat de la ta-su ochii verzi. Ce spui? Poza asta a făcut-o bărbatu-meu de Crăciun. Urăsc apropierea Crăciunului fără zăpadă. Ai să vezi, e primul tău an aici, nu-i așa?
Comentarii aleatorii