(1) Mic și-o inimă de plumb
---------------------------

Toată lumea crede că soldățelul cu un singur picior avea și inima tot de plumb.
Dar, nu, inima lui nu era făcută din plumb – era ea mai grea și mai tristă, dar așa e orice inimă adevărată ascunsă într-o jucărie.

- Dacă ai un picior, numai unul, nu se cheamă că ești întreg! îi spunea soldatul balerinei de hârtie, ori de câte ori Mic deschidea cartea la povestea lor.

- Pentru tine, îi răspundea balerina, eu nu o să stau niciodată pe două picioare.

De aceea Mic nu o văzu niciodată desenată altfel decât pe un vârf, gata oricând de o răsucire frumoasă, mai ceva ca un titirez.

- Crezi că povestea noastră impresionează pe cineva? o întrebă soldățelul.

- Nu știu! îi răspunse ea, făcând o piruetă, chiar sub ochii copilului, care se temea să nu cumva s-o piardă în focul desenat imediat pe pagina următoare.
Oricum, el nu mai dădea pagina aceea de mult, dar chiar și așa…

- Poate că există totuși un copil care o să se îndure de tine și o să te repare! îl încuraja fata.

- Sau poate că nu. Îmi cunoști atât de bine povestea...

Balerina de hârtie îl privi.
Din douăzeci și cinci de frați gemeni, câți aduse pe lume o lingură de plumb, el era “unic”.
Faptul că nu avea decât un picior îl făcea să fie mai bun, mai sensibil.
Iar neputința de a se avânta în tot felul de lupte îl ajuta să fie atent și la frumusețea ei, nu doar la cea a baionetei. Căreia, desigur , doar dintr-o demnitate de soldat, nu îi dădea niciodată drumul.

Mic asista tăcut la acest schimb de priviri și decise că e momentul să intervină.

Se abținuse prea mult.
Cartea trebuia mâzgălită imediat.
Așa încât luă o cariocă potrivită și îi desenă soldățelului piciorul de care avea nevoie pentru a putea dansa fericit, cu baioneta pe un umăr și cu aleasa inimii sale pe celălalt, înainte de a se topi cu toții în flăcările iubirii…

***

(2) Lebăda supărată
---------------------

Când ai doi prieteni buni, cum sunt un soldățel și o balerină, dar mai ales când ești Mic, nu poți să nu înveți cifrele.

Cifrele sunt ca niște cadouri pe care ți le faci singur după ce le descoperi pe rafturile înțesate de litere ale unei cărți cu povești.

În plus, dacă știi să numeri, poți să numeri orice.

Dar cel mai frumos este să îți numeri prietenii.
Un prieten aici, un prieten acolo, până se fac zece și nu mai știi câți sunt.

La acestea se gândea copilul în timp ce răsfoia cartea cu povești, revenind mereu la poza în care soldățelul avea amândouă picioarele. Exact ca el.
Ceea ce îi deosebea, totuși, era, nu baioneta, ci mica balerină de hârtie.
Dar nu putea fi prea greu de făcut una. Atâta doar că a sa va avea o rochiță de ziar, cu știri pe două coloane.
Și poate că nu va rămâne chiar mereu mereu pe vârfuri.

Nici nu se apucă bine de îndoit hârtia decupată, că ziarul, ce trebuia să devină solista din “Lacul Lebedelor, balet la care l-au dus intr-o seară părinții, începu să vorbească:

- Să-mi faci DOUĂ codițe împletite prinse deasupra capului.

Băiatul se întristă. Nici capul nu știa cum să i-l facă, darămite codițele…

- Pe urmă, trei rânduri de volane – TREI – nici mai mult, nici mai puțin!
Și nu uita că nu îmi plac cusăturile în față!
Și nici imprimeurile scandaloase!

- Bine, spuse Mic, cu voce pierită, bine, o să fac așa cum vrei tu, dar promiți că o să dansăm?

Ziarul, care începea să semene cu orice, numai cu o balerină nu, îi promise:

- Da, vom dansa până vom ameți!

- Până vom ameți?
Băiatul era atât de bucuros, încât nu își dădu seama că din mâinile sale neîndemnatice nu va ieși niciodată grațioasa făptură la care visa.

Doar balerina pricepu, într-un târziu, că șansa ei de a exista este egală cu... ZERO!

Moment în care îl rugă pe Mic să lase ziarul, să apuce creionul și să deseneze mai bine, în amintirea ei,... o lebădă supărată.