ca atunci când fiecare e înconjurat de străini ieși din casă afară e pustiu o stradă lungă și goală se îngrămădește într-un om câteva păsări îi ciugulesc din palmă astupă-ți urechile să nu te doară liniștea te gândesti la tine când ai îmbrăcat rochia de mireasă a mamei și pantofii ei cu toc după care ai știut că amintirile nu aduc nimic înapoi astăzi pustiul străzii mă neliniștește uneori motanul vecinei miaună la ușă îi deschid și mă privește cu un soi de compasiune îmi ridic gulerul cămășii îmi ascund buzele sub el citesc răvășită ziarul de ieri și tot ce am ratat motanul își linge lăbuța e noapte visez un copil trebuie să schimb bateriile la ceas e ca și cum timpul s-a oprit în casa mea în poziția asta picioarele îmi ajung până la veioza aprinsă îmi încălzesc tălpile amorțite
ca acel te iubesc dar nu pot să te văd pe care nu-l înțelege nimeni adică cum adică trebuie să nu ne opunem iată a trecut ceva vreme și ating obiectele în memorie ai sorbit din mine dar privirea atât de departe habar n-am ce caută oamenii ăștia aici și uneori nu pot vorbi nu știu vreau doar mă gândesc la tine și asta mă întristează foarte tare din tot ce sunt o descărcare dureroasă o eliminare din simplul gând că între tine și mine nu s-ar putea întâmpla o minune
am greșit întorc capul spre perete primul desen de care îmi amintesc e un lan de floarea-soarelui niciodată nu m-am întrebat ce e dincolo doar acum mă trezesc incredibil de singură de fapt eu n-o sa mă căsătoresc niciodată eu n-o să am copii motanul se uită la mine cu o oarecare spaimă vino aici poate ți-e foame