nu spuneam nimic
copilul meu se legăna
într-o omidă de lemn
se terminaseră deodată, exact în ziua de mijloc
toţi caii
toate trăsurile

toţi pomii
prin burta fructelor lor
claxoanele se auzeau încet, mai încet
aveam în minte imaginea asta
c-un iepure lovit în drum
şi pâinea prea caldă
mutată dintr-o mână în alta
e ca şi cum ai merge prea repede
c-o lumânare aprinsă

am mers pe jos
mi-a fost rău
în geantă am mereu ceva
cu efect de fluture pe ram
dar nu
am făcut două noduri la mâneci
la fel aş fi ochit poate
în coşul fabricii de cărămizi
şi toate ciorile şi-ar fi luat zborul
deodată
s-ar fi văzut zidul cel roşu

ce moarte stupidă
alunecând pe sub ghiaţă
aş fi zis că doar
ne desprinsesem mâinile
aveam în minte imaginea asta c-o maimuţă
sărind dintr-un palmier în altul
trecând prin hârtie
exact prin desenul cu soarele

începeam să cred că am fost
şi simţeam cum mă cuprinde mânia
izbeam cu tăişul în aer
ca şi cum n-ar fi fost
o cusătură
aş fi zis
pe-un cuţit
rătăcit undeva

e-o piaţă cu ceas şi pavaj de granit
iar eu
sunt bătrânul cu zeci de pisici
din fiecare bucată de pâine le fac
o pereche de aripi pe spate
copilul meu va râde
pe-o omidă de lemn
ca pe cal

în ziua de mijloc pâlpâim
îmi legăn copilul
între două televizoare aprinse
jucăriile
încep să frigă