«Aşe îmi trebuia mie azi biserică cum îi trebuiesc lupului ocheri, bombănea unchiul Fedea stând în genunchi şi din când în când uitânduse cu coada ochiului spre ornicul de pe perete ce-l dăruiese bisericii Mnihai a Bodnarului. – Da parcă poţi desluşi de aici ţifrele de pe faţa ceasului? Şi ţaigărele-s subţiri ca nişte igliţe de ’mpletit ciorapi... Da de la zgârciobul de Mnihai a Bodnarului la ceva mai bun nici să nu te aştepţi. De ar vedea el ce horlog are domnul puliţişt. Zici că-i credenţ nu ceas! Iar când e punt ora ezactă, sare din ea un cuculete şi aşe de mândru cucăieşte de zici că eşti în Dumbrava Tătarului nu în odaia puliţiştului, iar calicu’ de Mnihai a Bodnarului dăduse bisericii – ia ţie Ilia ce mie nu-mi hia! Da şi popa îsta atât întinde căzania, de mi-or amorţit genunchii.
Aveam opt ani când, întorcându-mă de la școală, la prânz, i-am spus mamei, bucuroasă, că mă mărit cu profesorul de matematică. Eram foarte hotărâtă. Avea păr negru, lucios și ochii albaștri, întunecați. Era distins, înalt și zâmbea frumos. M-a cucerit de la prima privire.
Mama a râs îngăduitoare, m-a mângâiat pe creștet și m-a lăsat să visez.
- La înălțimea vârstei de opt ani vezi lucrurile mai simplu! mi-a spus. O să crești și n-o să mai vrei să te măriți așa repede!
- De ce? E atât de frumos!
- Mai vorbim peste vreo zece ani!
Avea dreptate mama? N-avea? La opt ani nu mă interesa că proful de mate era mult mai mare și însurat pe deasupra, iar eu «mă încălțam pe dos ».
Mergeam de-a lungul drumului, fără să știu de ce, și ziua mea se apropia de o amiază fierbinte. M-am așezat la umbra răcoroasă ce atârna ca faldurile unei rochii printre crengile unui arbore. Iar în momentul când mă cufundam în brațele odihnei, l-am văzut: un nebun rătăcit, ars de soare și cu păru-ncâlcit, cu buzele strânse pecetluindu-i sufletul înfricoșat și trist, cu ochii albaștri arzând precum un foc izbucnit pe neașteptate, căutând Marea Dragoste. L-am ademenit cu un strop de apă rece, iar el mi-a vorbit despre sine.
.....Aruncă distrat ziarul pe scaunul din dreapta. Nici măcar nu-şi amintea de câte ori citise acelaşi titlu – „Criminalul cu cablu, încă în libertate”. Nu-l deranja deloc titulatura, ba chiar o găsea mulată pe el, simplă şi oarecum elegantă. Însă îl enervau până la istericale minciunile scrise cu bold, tipice gazetarilor ieftini – „Criminalul cu cablu este impotent!”.
„Ptiu, ca să vezi, dacă victimele nu-s violate, făptaşul e automat impotent. Împuţiţii dracului!”, îşi spuse, apăsând butonul responsabil cu ştergătoarele.
Coborând în sat pe cărarea de pe Dealul Cornului, unchiul Fedea de abia îşi târa piciorul stâng după cel drept, pornise de acasă cu dreptul ca să îi meargă bine, deşi nu prea credea că ar putea să-i meargă bine într-o zi de marţi când te cheamă preotul, primarul şi pădurarul „să treci urgent” pe la ei.
Comentarii aleatorii