Abia ce m-am trezit brusc din somn. Soţia încă dorme. Mă dau jos din pat cu mişcări nervoase. Mă înfig în papuci. Pereţii din baie sunt încă umezi. Am uitat uşa închisă peste noapte şi nu s-au uscat după duşul de-aseară. Deschid robinetul. Dau cu apă rece pe faţă. Mă privesc în oglinda încă uşor aburită. Sunt eu...
„Care ‚eu’?”
„Cum care eu?... Eu!”
„Nu mai fă pe interesantul, spune CARE ‚eu’?”
„Adică?”
„Fii precis, spune cum te cheamă!”
Îmi vine să râd. Dau să-mi pronunţ numele, oricât de ciudat ar fi să-ţi pronunţi numele în faţa oglinzii, dar... eşuez. Mai încerc o dată. Limba tinde să ia forma unor vocale, unor consoane, dar cade neputincioasă. Gol. Sec. Rămân cu ochii fixaţi pe imaginea mea din oglindă şi cu gura uşor căscată de uimire.
„Vezi c-ai uitat?”
Acum veniți dvs. să-mi spuneți ce este suferința. Fără să știți ce înseamnă să-ți vinzi cărțile pentru a-ți cumpăra o cafea care, într-o dimineață cu vânt mult și înghețat te trezește din somnolența disperării, punându-te brusc în fața unei lumi ahtiată după erori. Fără ca vreodată dvs. să fi trecut un pod al unui oraș (înghesuit și afumat, în care peste 100.000 de oameni, băgați la grămadă în blocurile ca niște faguri uriași, își poartă crucile zilnic) și să vă fi gândit la un moment dat că Noica a dat în mintea lui Jules Verne.
În clasa I am avut primele mele creioane colorate. Erau așezate într-o cutie de carton grosolan, poros. Parcă era o hîrtie de maculator, îngălbenită de vreme și îngroșată de lipsa slovelor; șase creioane colorate erau, de la stînga la dreapta – alb, galben, verde, albastru, roșu, negru. Oamenii mari săltau din sprînceană, ce mare lucru culori la pachet? Copiii în schimb se plecau, așa cum mi se întîmpla și mie cînd candela din perete mă apăsa pe umeri cu lumină.
Caut. Caut copilul, dacă l-am fost vreodată. Caut o jucărie, dacă am avut-o vreodată. Caut joaca, dacă m-am jucat vreodată. Aş vrea să vină bau-bau, să văd cine este. Şi de ce se tem copiii atât de mult de el. Fiinţa nevăzută cu care mama mă oprea de la năzbâtii. Aş vrea să fac o năzbâtie, să risc o pedeapsă. Să-i enervez pe toţi ai casei. Ce fantasmagorii ar mai putea inventa? Este cineva mai înfricoşător decât balaurul cu şapte capete? Decât zmeu’-zmeilor, paraleu’-paraleilor? Este cineva mai înfiorător decât Muma Pădurii? Decât Ghionoaia? Să încalc proporţiile inacceptate.
1. La noapte vine prietenul meu richard, cel cu ochii albaștri. Vine aici numai dacă vrea ceva, să îi aduc cafea într-o sticlă, să îi dau un tricou al fratelui meu, un sandwich pe care i l-am pregătit dinainte; ar vrea el să-i fac loc în pat. Bate în geam, pentru asta îi trebuie mult curaj, pe strada principală este un restaurant deschis tot timpul. Cine l-ar vedea în fața geamului, ar crede că e un hoț. Dar el nu se furișează, vine greoi, cum îl știu, își dă seama că fetele care fumează pe terasa restaurantului nu se uită la el. Pare trist. Nu stă mai mult de cinșpe minute, îmi strînge mîinile sau îmi promite că va aduce înapoi ce i-am împrumutat. De obicei, citesc pînă cînd vine el, mare lucru nu poți face în casa asta goală.
Comentarii aleatorii