Anei îi plăcea să se ghemuiască printre vise, ca un câine al nimănui în culcuşul săpat în nisip. Culcuş ce urma să-i ţină cald sau răcoare, după anotimp. Visele nu au anotimp, au doar speranţă, iar nisipul nu are vise; câinele poate să aibă, uneori.
Visele pot fi de zi şi de noapte. Le creezi sau îţi creează, câteodată,.. coşmaruri.
Nu știu cum să vă zic, dar a fost odată un om mare care voia să fie mic. Toți oamenii mari visau să fie și mai mari, iar unii copii se străduiau să se țină după ei, de aceea când, îi întrebai despre un lucru sau altul, înmulțeau totul cu trei. Nu înțeleg de ce doreau să fie, să aibă, să poată... orice, acum mai mult decât niciodată. Doar omul despre care nu știu cum să vă zic voia să devină din bogat mai sărac și din mare mai mic.
I-ar fi plăcut cel mai mult să fie precum o furnică. Așa că s-a dus la ea, plin de frică. Furnicuțo, mă gândesc că poate ai vrea să fii și tu, într-o zi, Cineva! Dar furnica nu îi răspunse, după cum ați ghicit, iar omul nostru plecă necăjit...
Sărbători. De iarna. Vine popa (de cartier). Cu feleștiocul de-mi impregnează pereții cu sfințenie. Mă uit circumspect – abia-mi zugrăvisem în toamnă casa. Îmi vine inima la loc. Sfințenia nu lasă urme decât acolo unde nu se vede idem suportul ei lichid. Dar se simte. Trage popa ăsta al meu cu coada ochiului la pereții mei plini de icoane și ici acolo cu câte un obiect de cult. Toate ortodox-bizantine. Și în plus vechi și autentice. Vară-mea din Germania are zice ea o cioacă cu hainele de blană. Cioaca mea sunt obiectele de cult. Care de le privesc îmi creează o stare de bine și liniște. Multe dintre ele salvate de subsemnatul după revoluție. Tot de la un popă (ortodox) care-și devalizase biserica pentru a le trece peste graniță. I-am dat cât a cerut. Și toată lumea – mulțumită.
Vânzătoarea de pantofi întârzia. Poate ăsta era motivul pentru care ploaia anunţată la radio nu-şi făcea simţită prezenţa, doar norii răzleţi croşetau un joc de lumini şi umbre spre mulţimea din târg. Deasupra canalului, roteau pescăruşi gălăgioşi în aşteptarea bucăţilor de pâine aruncate de pescari drept nadă pentru obleţi.
Mai întâi se transformă într-o ciupercă, apoi în pălărie ale cărei margini se pliază, uniformizându-se în strop vâscos de miere lichidă. Stropul se alungește, capătă forma unui fus, bulbul din mijloc se lipește sub calota metalică, alte picături mult mai mici urcă și se prind în ciucuri de clopotul meduzei, atrăgându-l înapoi în străfunduri. Pot urmări minute în șir, ca hipnotizat, ceara fluidă, alungată iar și iar între capetele veiozei.
Comentarii aleatorii