“lost in translation * everyone wants to be found * with a single word” Incepand de atunci, cu un singur cuvant, am intors casa pe dos. Nu am vrut. Asa a fost sa fie. De la poarta inalta, prin padurea de pieptene, dupa iazul cu meduza si lebada, la capatul drumului, ma astepta ea cu inauntrul aratat arderii, topirii. Caramida macinata de caprifoi era ascunsa in spatele tapetului de brocart pe care spanzurau tablourile grele, portrete de familie cu fireturi si coifuri si coroane. Inaintam pe langa iaz. Nu ridicam privirea. Pietrisul nu mai scartaia sub cizmele de metal cu varfuri lungi, intoarse, legate de glezna.
„Mă simt așa de bine, acum că te-am cunoscut, spune domnul cu pălărie. Nici nu știi cît mă bucur. Te simt acum ca pe propria palmă, nici o ridicătură surprinzătoare, totul e așa neted și plăcut, cunoscut. Păcat numai că nu te pot vedea clar din cauza acestor lumini, sunt prea multe și prea puternice. Sunt niște becuri cețoase, parcă te văd așa, îndepărtîndu-te, ca și cum ai fi în fața mea la o masă și masa s-ar face din ce în ce mai lungă, tu ai ajunge undeva departe. Îmi pierd șirul, știu, dar înțelegi tu ce vreau să spun, da, nu face nimic. Vreau să-ți spun ceva interesant, ceva care să te atragă atît de mult, încît să mă asculți uimită și să nu ai curajul să te ridici să pleci.
M-am hotărât să scriu in tren. Știu, nu e ca și când ai scrie acasă, așezat comod în fața calculatorului, cu o cafea/bere și o țigară la îndemână. Și totuși, e foarte simplu. Îți cumperi un caiet, liniat sau în pătrățele demarcate albastru, un pix sau, dacă ești norocos, un creion, mecanic sau normal, de care o fi (creionul este superior, pentru simplul motiv că alunecă pe hârtie mai încet decât pixul, lăsând timp gândului să se deșurubeze în tihnă).
Asculta Bach în acel început de noapte. Scria că se simte singură şi e frig acolo unde se află. Sigur că înţelegeam fiecare cuvânt. Aproape că îi simţeam respiraţia, îi citeam privirile, resimţeam durerea aşteptării ei. Ignoram să continui croiul altei aventuri. M-am deconectat cu un simplu: „Scuze!”. Sigur că puteam iniţia o nouă poveste a două destine ce nu se vor intersecta niciodată. „Niciodată să nu spui niciodată” spunea ea. Înţelegeam că asemenea escapade on-line nu sunt altceva decât nişte ruperi de realitate, evadări în romanele râvnelor deşarte, într-un epic eudemonic în care cuvintele capătă forma sentimentelor. Melanjuri de fraze, frânturi de eufemisme, semnele solitudinii povestite străinului aflat la unul din nodurile aleatore din paingul conexiunii.
Comentarii aleatorii