„Hai, mergem?”
Ridicând cheile de pe jos, Mara se uită la tatăl care abia se ținea în cârjele cele noi. Nu știa ce să-i spună. Îi făcu doar semn spre ușă cu mâna, cuvintele deveniseră mute. Erau doi străini la urma urmei, care împart aceeași grupă de sânge.
„Hai, sari pragul!”
Urmară cinci minute în care bătrânul se opinti să treacă pragul de la ieșire. Chemară taxiul, așa că se așteptau ca din minut în minut să se audă un claxon nervos. Dacă nu ar fi stat la patru, ar fi fost poate mai ușor. Așa până jos, Mara trebuia să-și susțină tatăl, că nu cumva să se împiedice la următoarea scară și să cadă amândoi.
„La urgențe, te rog!”
„Vai, domnu‘, da ce ați pățit la picior?”
„Eeeee, o simplă entorsă. Mă duc să-mi fac o rază. Mă înnebunește fică-mea, că de altfel nu m-aș duce.”
Taxiul aluneca ușor pe strada din care ieșeau aburi. Era prea cald pentru o zi de septembrie, dar parcă nimeni nu observa asta. Oameni pe stradă mergând liniștiți, purtând pulovere și blugi închiși la culoare, se plimbau și spuneau în gura mare „ Ce zi superbă! E atât de frumos, că aș merge la grătar!”. Dacă ar fi fost în plin august, aceeași zi ar fi fost o zi toridă. Toată lumea s-ar fi plâns.
Ochii Marei se mutau sistematic de la trecător la trecător. Gândurile ei erau în toate părțile, răsfirate ca o ață prin mintea ei.
Privirile celor doi se intersectară imediat cum coborâră din taxi. Pentru prima dată Mara văzu în ochii tatălui teamă. Spitalul părea să-i înspăimânte pe amândoi. Glasul ei deveni fragil, al tatălui mai gros.
„Completati fișa asta. Are asigurare? Să aduci o adeverință; după câte văd eu, piciorul lui e cam praf. Hai să te vadă doctorul mai întâi.”
La intrarea în urgențe era un talmeș balmeș. Oameni care venau și plecau. Pacienți aduși cu targa, se rugau tăcut pentru o ultimă răsuflare, să le poată spune copiilor măcar „la revedere”. Un tragism ce nu-și avea locul prin atâta grabă. Asistente enervate alergau dintr-o parte în alta. Rude surescitate. Doctori înnebuniți de câte un pacient care își cerea drepturile. Unde se încadrau cei doi? Parcă nicăieri. Ei voiau doar să facă o rază la un picior, care nici măcar nu promitea așa multe complicații. Până veni în cele din urmă asistenta cu fișele, trecu jumătate de oră. Până ajunse în fața doctorului, mai trecu o oră, că așa se poartă mai nou. Până cei doi aflară ce se întâmplă, mai trebui să stea încă o jumătate de ceas în sala de așteptare. Tatăl era pe pat intins, iar Mara lângă el prefăcându-se că citește ceva găsit pe servantă.

În fața lor, o femeie împreună cu frații, toți nerăbdători în afară de ea, bolboroseau : „ Sigur e nebună. Uite ce zâmbet bolnav are.” După cinci minute un medic veni s-o consulte.
„Cum te cheamă?”
„Elisabeta!”
„Stii de ce ești aici?”
„Pai eu mă duceam la școală. Știți, eu de fapt sunt cântăreață dar acum predau copiilor muzica.”
„De cât timp e așa?”
„Azi dimineață am găsit-o întinsă pe jos în baie delirând. Acum pare mai bine.”
„La psihiatrie cu ea!”
Psihiatrie, ia uite dom'le ce ușor se pun diagnosticele!În urmă cu zece ani, Mara își aduse aminte că bunica a dus-o într-un loc, undeva la marginea orașului, lângă penitenciar. Mirosul bolnăvicios semăna întru tocmai cu cel din spitalul ăsta. Însă aici, oamenii nu umblau goi pe hol și nici nu se auzeau țipete isterice. Aici oamenii își sugrumă durerea, așteptându-și cuminți sfaturile medicului sau pastilele să poată pleca naibii mai repede din iadul ăla. Pe unii îi transfera chiar pe loc în alte spitale. Alții sunt consultați fugitiv și lăsați cu o perfuzie lângă pat. După o vreme sunt luați din sala de așteptare și duși fiecare la secția lui.
La un moment dat nu mai rămăsese nimeni în salon decât cei doi. Tatăl și fiica așezați într-o tăcere aprobată.
„Caliestru? Sergiu Caliestru unde este?”
„Aici!”
„Așa, dumneavoastră o să mergeți să vă punem o atelă. Nu știm dacă vă internăm, să vedem ce zice doctorul. Totuși e gravă situația. Fractură în cinci locuri. Așa ceva mai rar!”
Mara se ținea scai de tatăl. În mod normal ar fi luat situația de guler și ar fi mers cu ea în cârcă, fără să-i pese prea tare de greutate. Acum părea să fie depășită. Însă reușea în mod aproape eroic să-și ascundă îngrijorarea sub expresii calme și autoritare. Când auzi în cele din urmă că trebuia să plece să-i aducă schimburi bătrânului, înghiți în sec oarecum, și fugi grabită spre primul taxi pe care îl văzu.
Imaginile se înșiruiau rapid în fața ei. A fost acolo. Acum zece ani când și-a vizitat tatăl cu bunica de mână, privea impasibilă la bolnavul gol de pe hol. La infirmierii care țipau haotic la el. Părea mai degrabă un joc... cine cedează primul. Cine moare mai întâi. Salonul era mare. Incredibil de mare pentru un spital de nebuni. Cu perdele albe, groase și cearșafuri în dungi. Oamenii de acolo păreau prietenoși. Râdeau agale și priveau copilul care tocmai intrase în cameră. La un moment dat, îl auzi pe tatăl și pe un alt pacient râzând. „ Pe mine nevastă-mea m-a băgat aici! Da lasă că și eu am băgat-o cu capu-n geam!” .
Marei îi zbură gândurile în altă parte. Și-o aduse aminte pe mama care vorbea rece despre moartea tatălui. Afară ploua, era toamnă...Vara începu și se sfârși cu tatăl la nebuni și cu mama în pragul depresiei.
Ajunsă acasă, făcu repede un pachet. Puse într-un borcan câțiva ardei umpluți și pijamale curate. Chiar când să plece își aminti că are nevoie să plângă. Uitându-se la ceas, văzu că nu mai are timp. Era așteptată.
„Ce ți-au zis? Cât o să stai în spital?”
„Nu știu. Vreo șapte zile. Cică vor să vadă cum se comportă fractura.”
„Aha”
Miros de urină, ghipsuri atotprezente și un geam închis. Priviri iscoditoare. Un tată resemnat și o fiică care abia mai mergea în urma căruciorului.
„Am să vin mâine să-ți aduc mâncare. Îți las optzeci de lei. Te descurci tu.”
Nu mai putea sta. Prezența ei acolo era prea mult. Aerul era prea greu lângă atâția oameni care se uitau crunt la ea. El rămăsese în urmă cu privirea în spatele ei. Ar fi vrut să-i spună ceva. Știa că n-o să-l audă. Și la urma urmei ce putea să-i spună? Voia doar s-o prindă de mână și s-o roage să nu-l lase acolo singur. Ce folos? Ea semăna prea mult cu maică-sa care îl abandonase în pragul spitalului nouă.