aș vrea să îți îmbrățișez angoasele
iar ceasurile să-și înghită limba

mi-a fost dor de tine precum mărilor de o atlantidă
dimineața asta poartă șosete albe
stă încolăcită pe un panou de metrou
sugrumându-și coada de reptilă
un balon despicat două calote de clepsidră
două fotolii o cortină-fluture o cameră de hotel

plecările sunt frumoase
la întoarcerea acasă nu mai știu
nu par decât o dorință de a scăpa de noi înșine
oare de aceea omul acela nu a plecat niciodată din konigsberg?

promitem marea cu sarea
ne întindem pe nisip ca micul prinț sărutat de șarpe
împărțim până și umbrele
una mie una ție
agățându-ne de poarta cerului

degetele tale sunt niște creneluri
din spatele lor obrazul meu e un zid de cetate minoică
dacă aș fi amnezic m-aș îndrăgosti zilnic de tine