Domestică

Am o relaţie strânsă cu poezia.

În fiecare zi,
mă aşteaptă la ore diferite,
cu foaia pusă;
servim supă de rulmenţi, pireu
cu alegorii inestetice, jeleu
emoţionat în echilibru,
ea se schimbă de combinezonul rupt deasupra sânilor,
îmi încalţă papucii de casă, îşi pune
un film alb-negru sau îşi bagă coada într-un roman,
râgâie gingaş
şi,
de cele mai multe ori,
îmi adoarme în plămâni.

Îmi reproşează des că ajung acasă numai
când vreau eu, că o ascult,
dar n-o aud,
mă face insensibil,
eu o fac capră,
şi când mă scoate din toate săritele...
asta e –
îi mai trântesc câte două-trei hiperbole peste ochi,
de nu mă mai vede...
Dar nu pentru atât ori c-ar umbla şi cu alţii,
cât că îmi tot spune
ce să fac
când nu mai sunt eu.

Se-nchide atunci cu orele ba în pasta de pix,
ba între spaţiu şi enter;
alteori,
îsi încarcă toate silabele printre boarfe şi fuge
la mă-sa,
de mă suna asta disperată –
iar mi-ai pocnit-o/ nu te-ar mai răbda zorile/ măgar liric ce eşti!

Dar nu ştiu cum se face că mereu
se întoarce
sau mă întorc.
Găsesc toate cămăşile călcate,
plămânii puşi la clor,
la uscat, privirile,
şi pe ea,
la aragaz.
Fireşte,
ne evităm graţios vreme de câteva
versuri.

Când adoarme,
îi despletesc frigul de pe somn,
dar mai tot timpul,
mă trezesc
învelit.