merg pe drumul ăsta de ceva vreme
fără să privesc în urmă
fără să respir
la capătul lui
cetatea meu iluzie
cu drumuri arcuite
ca solzii de pe spatele unei lighioane
pe podurile ei au adormit statui
femei
celeste
impudice
crochiu
nu am să-ți spun c-am obosit
că sângele meu
s-a apropiat periculos
de marginea hăului
că are să plonjeze
până la ultimul atom
am să-ți spun doar
că versurile mele
nu-s ale tale
să nu le atingi
au să se spargă în mii de cioburi
cuvinte
libelule
hulpave
nesățioase
nu există liant între ele
nu sunt ordonate catehetic
ele străjuiesc drumul
păpuși tăcute
cu brațele întinse
ca într-o rugăciune
ridicând spre cer
clipa asta
în care eu am simțit în cuvinte
și sufletul meu
a eclozat
pe corneea ta