Ela -
cât de ușor înșală cuvintele
în dansul lor
privești mereu cu ochiul strâmb
nu poți vedea albul
nu poți cânta o singură partitură
între mine și tine
alegi să vezi doar iluzia de a fi
sârma aceea pe care calc
fără să știu
în ce spini voi pica
atunci când nimic nu va fi așternut
să îmi atenueze durerea
nu mai am demult nevoie de anestezie
simt până la nefiind
această injustă biciuire cu vorbe
fiindcă e un tigru mereu
rostogolit prin cercuri de foc
și niciun clovn nu mai râde
la ultima reprezentație
acum îți las jumătate din firul
care mă înălța spre dragoste
și plec în staccato pentru o iluzie
Poezie:
Comentarii
alma -
Bun regăsit, Ela! Frumos poem. Mai ales finalul, îmi reamintește cum cele mai multe sunt iluzii. Nevroze. Amintiri. Griuri și praguri. Și e o alegere. Cred că verbul "amortizeze" e prea dur, în context.
francisc -
bine ai revenit! remarcasem si eu acest poem. la buna recitire
Ela -
Alma, muțumesc. Într-o modestă compoziție, doresc să fiu autentică în ce scriu. Da, ai perfectă dreptate, e disonant acolo, voi schimba. Abia acum îmi dau seama. :) Francisc, înseamnă mult că l-ai remarcat.