Se crapă de ziuă. În toate casele din oraș, oamenii îsi leagănă visele. La fereastra dormitorului, Dumitru privește, cu ochelarii în mână, dunga portocalie iscată înspre răsărit si cuprinde încet drumul împotriva amintirilor. Piciorul dureros îl duce pe undeva prin Rusia, cu gheață, foame și frig, și mai ales întuneric în care toate acestea se pierd, la fel cum se pierd și dimineața, curtea, copacii din depărtare, în lumina palidă a răsăritului.

Cred că e timpul să pun răsadurile de roșii în pământ, este suficient de cald. Întoarce încet capul înspre plăntuțele ieșite curajos din pahare de iaurt, cu fața înspre lumină, la adăpostul geamului. O armată verde așteaptă pe pervaz vara.

De patruzeci de ani, în fiecare primăvară, schimbă haina uneia dintre grădini din narcise și lalele în roșii, cu una de castraveți, ceapă verde. Au fost ani, când erau copiii la liceu, când se ruga Marioara de el să mai pună și o lalea, și, de dragul ei, mai lăsa câte un petic cu lalele bătute – îi plăcea ei tare mult cum miroseau – și, într-un colț, nelipsitele hortensii.

În ani ca aceia, Manana fugea noaptea pe fereastra de la dormitor și mergea în cimitir să fure flori... Acum își dă seama cât seamănă fata lui cu Marioara, și cât s-au mai urât Doamne... Nu a iertat-o Manana nici când a murit – Bine că s-a dus, ce ne-a mai chinuit pe toți cu diabetul ei, lasă că nu o să uit niciodată cum nu m-a iertat că semăn cu tine, tată, si nu cu maică-sa, Iuliana.

Cred că totuși anul acesta pun mai multe roșii. Grădina se scaldă acum în auriu, mirosul de pământ reavăn și de verde a intrat și pe fereastră... Un zâmbet îi inundă chipul... vocea Danielei plină de ghiocei și cireși înfloriți - ce se mai cățăra în cireși când era mică; îi vedea printre frunze, când venea de la serviciu după-amiaza, doar părul de culoarea grâului, ciufulit de vânt și de crengi – tataie, voi avea un copil. Trebuie să mănânce mai bine atunci, și lasă că știe el cum sunt roșiile alea din piață, numai chimicale și apă de ele, nu, nu, să îi dea lui Dumnezeu sănătate – și își face o cruce mare, cu capul în pământ – să poată să mai sape și să ude, că va mânca nemțoaica lui tataie numai roșii mari, zemoase, din grădină.

Câte griji și-a făcut cu nepoții, of că și copiii ăștia parcă numai de greutăți au dat, unul nu a fost fericit. Cum i-au dat lacrimile pe dinăuntru de mândrie când a început să-i vadă cât sunt de deștepți, mergea pe stradă și-i venea să urle către Dumnezeu de fericire. Și cu anii a văzut cum crește în ei aceeași tristețe, același dialog mut cu viața. Și nepoții au plecat care încotro, și Marioara s-a dus de șapte ani, și acum se pregătește și el de întâlnirea cea mare... și Daniela o să aibă o fetiță (știe el, nu i-a spus ea aseară nimic, dar el știe că o să fie fetiță cu zâmbetul și ochii de vară) și mâine-poimâine, dacă m-o mai ține Dumnezeu, o să o vadă culegând flori din grădină și alergând pe poteci.

Oare când s-a facut ziuă? Își pune ochelarii la ochi, și se ridică încet de pe pervaz. Dar picioarele amândouă refuză să se îndrepte, au în ele optzeci și trei de ani de amintiri și drumuri, iar inima, plină de o soție pe care a iubit-o pentru că, plantându-i crizanteme în grădină, îi auzea vocea pe fereastra de la bucătărie, cântând romanțe; de trei copii frumoși, nepoți si acum două strănepoate, inima grea de fericire se oprește și ea în loc, între răsadurile cu roșii, cireșii tăiați de ani, stejarul plantat de Manana dintr-o ghindă, chipurile lor rătăcind în jur. De undeva, parcă îi aude pe toți plângând, și vrea să îi spună Danielei că el o știe deja pe fetiță, uite o vede cum râde și se urcă în cireș, doar de grădină are el grijă, cine o să mai sape, cine o mai udă...

Pe fereastra deschisă anii au intrat cu o dimineață de aprilie.