în fiecare an îmi place să-mi pierd gândurile în târgul de ceramică, printre nimicuri,
cioburi adunate într-un sit când ne vor descoperi doar oasele
și vor spune cât am trăit de bine după carbon 14
mi-am luat un medalion de corabie neagră
legat cu firet de piele și o cămașă de in
am clătit-o manual
ce lux azi să stai cu mâinile în apă ca o femeie de demult
odată cu pânzele se ducea negreala din sânge
brațele lor se răceau devenind prelungiri de reptilă
am vrut să-mi vopsesc cămașa cu permanganat de potasiu
când eram copil mama aducea de la fabrică în sticluțe mici o mulțime de soluții
și scria cu litere mari pe leucoplast…moarte
apoi punea trei semne de exclamare
unul de atenție
unul de mirare
iar altul să nu visăm când le deschidem
mă fascina schimbarea lui în apă
ivoriul lui fantastic din începuturi
apoi mă înspăimântau petele de pe epidermă
și starea aceea iodată
mă gândesc acum că iubirea își are inima din permanganat de potasiu
apele violet îți preschimbă voalul cufundat într-un tifon prin care strecori ceasurile din urmă
când pe tabla de șah au rămas atât de puține piese
Comentarii
Alexander -
vad aceste randuri mai mult ca un jurnal. am retinut o imagine foarte frumoasa /ce lux azi să stai cu mâinile în apă ca o femeie de demult/ pe care o puteai specula mai mult. oricum suparatoare mainile ce se tot repeta. oricum, m-am simtit ca la o lectie de arheologie. pot zice ca starea ai redat-o cumva, mai ales ca in copilarie ceva tangential am trait si eu, si poezia asta a deschis usita amintirii. interdictiile, fie ele si pe etichete, nu duc decat la incalcarea lor, eu asa stiu:) concluzie, finalul nu e bun de final. un final trebuie sa insurubeze poezia intr-o fortare ultima. desigur doar parere seara buna
queen margot -
vulture, imi face bine pana ta de fier... multumesc de trecere, lectura si fulgii de porumb din cuvinte
bobadil -
Mă tot întreb de o vreme încoace dacă am de-a face cu o poetă simbolistă in persoana Katyei Kelaro, și nu știu ce să zic... pentru că versul ei nu se depărtează prea mult de grandilocvența și structura tematică a genului.Versul ei are în mod deliberat o ingeniozitate tipografică, iar modalitatea de a formula pe un ton ridicat nu displace unei poezii care în genere cam vociferează. Dacă însă vom face abstracție de aceste maniere, ne vom întreba dacă poeta a îmbrățișat vreodată cu adevărat o concepție simbolistă a poeziei, iar răspunsul este departe de a fi unul facil. Pentru că, fără îndoială, toată această lume fantastică, poarta la care bate versul katyiei sau acea cheie care i-a cazut în mână din turla bisericii nu sunt simboluri ci mai degrabă alegorii, concepte și noțiuni mai mult sau mai puțin limpezi folositoare pentru a exprima realități din lumea sensibilității, un fel de instrumente aproape tactice în raport cu cititorul. Poezia Katyiei este ca un gest al insinuării lirice, un fel de reacție anti-retorică. Mai citesc, mai gândesc. Mai citiți și voi, deci. Bobadil.