Macrina se uită pe geam la mica vietate ce se zbătea neputincioasă, lovindu-se de ușă. Afară era frig. O încearcă un sentiment de vinovăție față de bietul animăluț tremurător în hăinuța lui de blană tocită. Era departe de-a fi un câinișor frumos. Scâncetele de copil uitat în ploaie aveau tonalități sinistre. N-o s-o aducă în casă. Știa ea că, după ce-și termină show-ul, “fieruța” începe să roadă tot.
Macrina începu să se plimbe prin casă. Toate erau la locul lor. Într-o ordine perfectă. Pregătirile se făceau cu câte două săptămâni înainte, pentru ca ea să se simtă bine acolo o zi. Sau poate două …
Vlad o cunoștea cel mai bine. Știa că se plictisește repede într-un loc și că suferă dacă-i lipsește un flecușteț. De neînlocuit pentru ea.
Afară, la ușă, “fieruța” își continua litania știind că, dacă se enervează, stăpâna tot o aduce în casă. Era exact ceea ce Macrina putea numi un cățel pervers. Își băga mai întâi căpșorul triunghiular prin deschizătura ușii și te privea cu ochii pieziși. Dacă țipai la ea se întoarcea ușor pe lăbuțe și ieșea afară cu codița lăsată. Mânca orice, dar avea un gust special pentru mizerii. Era primul animal jegos pe care Macrina pusese mâna în viața ei. Departe de jevruța pekineză pe care-și încerca talentele, vopsindu-i câte o pată de culoare sau își testa parfumurile.
Poate că și ea, Macrina, era perversă. Nu de acum. De când era mică. Își ascundea cu grijă impulsurile, precum cățelușa gunoaiele fetide. Știa că e frumoasă, fragilă, transparentă aproape. Între ea și cei din jur interpusese un zid translucid. Care-ți dădea voie să vezi doar ceea ce vroia ea.
Bărbații se purtau cu ea cu sfioșenie, de parcă era un heruvim. Și ea nu avea dreptul să le destrame visul. Privirea ei limpede, netulburată și atât de albastră plutea peste oameni și lucruri, liniștită și blândă ca un cer de vară. Iar îmbrățișările înflăcărate ale lui Vlad se zbăteau neputincioase, ca aripile prea mari ale unui albatros captiv.
Își aminti că hainele lui Vlad păstrau un vag miros de spital. Și că el își spăla atât de des mâinile, ca nu cumva să lase vreun iz din boala și durerea la care era martor în fiecare zi.
Nu. Macrina nu-i spusese niciodată că ar fi vrut să-l vadă operând. Cu mâinile pline de sânge cald, uman. Că ar fi vrut ca sângele acela să i se lipească de pielea sidefie de pe care până și razele soarelui se prelingeau luându-se la fugă.
Se întoarse în bucătărie. Își plimbă din nou privirea peste toate lucrurile din jur. Așa de curate. Așa de aseptice. Până și bucățile de carne erau aliniate perfect în punga de plastic. Fără pic de os. Fără pic de grăsime.
Pe aleea mozaicată nu era nici frunză. Iar scările de la intrare erau lustruite ca niște pantofi de seară.
Atâta o rugase Vlad. Să plătească hornarul. Era ca și cum ar fi plătit curentul, sau gazul, sau apa.
Macrina rămăsese cu privirea ațintită la bucățile de carne pe care trebuia doar să le așeze în tigaia, care făcea apoi singură treaba. Scâncetele cățelușei atinseseră paroxismul. Convulsive ca o tuse înfundată. Apoi se transformară într-un plânset jalnic, întrerupt de niște înjurături grosolane.
Nervii Macrinei erau pe punctul de a ceda. Deschise brusc ușa. În prag stătea un bărbat cu fața murdară de funingine. Macrina rămase cu bucățica de carne cu care voia s-o răsplătească pe cățelușă, în furculiță. Duse mâna la spate și un fior o zgudui de la degetele picioarelor până în umerii obrajilor. Văzu două fețe deformate în luciul tigăii din raft.
- Săru-mâna! M-a trimis dom'doctor după bani.
Macrina își desprinse privirea din luciul tigăii fixând-o pe chipul tuciuriu din cadrul ușii. Primul impuls o îndemnă să-i dea banii și să închidă cât mai repede ușa. Cățelușa însă, profitând de ocazie se strecurase printre picioarele bărbatului frecându-și botul de cizmele acestuia. Macrina observă că cei doi aveau alb doar albul ochilor. Pata albă de pe pieptul cățelușei se înnegrea pe măsură ce ea se freca mai frenetic de cizmele hornarului, aruncându-i stăpânei câte o privire piezișă și vinovată. Bărbatul se aplecă și culese de pe jos ghemulețul negru care începu să-și treacă fericit limbuța trandafirie peste obrazul lui, lingând stratul de funingine ce lăsa să se vadă porțiuni de piele întunecată. Capul bărbatului se întorcea ușor după mișcările din ce în ce mai delicate ale cățelușei.
Macrina scăpă furculița din mână și cățelușa-i sări drept în brațe, agățându-se de piepții halatului ca să-și amortizeze căderea pe podea. Iar ea rămase cu halatul desfăcut și cu mâinile atârnând de-a lungul trupului, în timp ce micuța fiară se delecta cu porția de carne din furculiță.
- Semănați cu fata blondă de pe cutia de bomboane pe care o ține mama în vitrină, auzi Macrina glasul răgușit. Parcă nu sunteți de-adevăratelea.
Ar fi vrut să se dea la o parte din calea brațului ce înainta spre ea, dar degetele negre începură să se înfășoare unul câte unul în șuvițele blonde și capul Macrinei alunecă dureros de încet spre obrazul acela, care mirosea a om și a câine. Cu celălalt braț bărbatul o ridică până aproape de buzele lui cu aceeași ușurință cu care ridicase și cățelușa.
Și niciunul nu auzi roțile mașinii scrâșnind pe pietrișul aleii.