Copila stătea cu obrajii în palme scuturându-se ca un bujor la fereastră, oftând înabuşit.
- Mămăiţă, m-a călcat maşina...
- Nu te-a călcat, mamaie, ai visat.
- Mămăiţă, am murit azi-noapte, ofta şi-i tremurau buzele ude de lacrimi. Şi le lua cu degetul din colţul ochilor şi le gusta de sare, lacrimile părea că încep să înveţe singure drumul către buze în căderea lor.
- N-ai murit fata mamii, o mângâia mămăiţa, oi fi având febră. Şi-i sufla părul din ochi, şi-i punea mâna noduroasă pe frunte. Copila se uita plină de interes la zgârieturile din palma aceea. Liniile abia se mai distingeau sub crusta de piele aspră, soarele îi asfinţise demult în căuş.
*** Şedea pe marginea podului, pe mulura de fier ruginit, de forma şinei căii ferate, ca un arc de cerc, a opta nuanţă a cearcănului răsărit deasupra râului nupţial. Privea în gol, aşteptând ivirea păsărilor de beznă, de oţel şi ninsoare. Însă moartea întârzia la întâlnirea cu destinul. Dedesubtul trupului firav, asemenea oglinzilor decupate din haotismul geometriei imprecisului, pâlcul lampasurilor de gheaţă sticloasă îi ademeneau sufletul singuratic, pierdut la liziera pădurii de brazi şi goruni, în noaptea îngheţată pe ultima filă dintr-un noiembrie aproape ireal. Se ţinea de pilastrul din dreapta ei. De la genunchi în jos, picioarele întreţineau cadenţa unei balansări inconstante. Putea să alunece în orice moment.
Roşu intermitent. Lăsă maşina pe liber şi se apropie încet de barieră, fără să atingă frâna. Opri motorul şi închise radioul, să audă mai bine sunetul inconfundabil. Întoarse capul spre ea. Ştia unde erau. Aşteptase clipa asta; ceva inevitabil ca o pilulă amară pe care o înghiţi cât mai repede, pentru a-i simţi cât mai puţin din gust. Acum, ar fi trebuit să discute despre accident, dar cearta de la hotel îi priva de posibilitatea de a-şi împărtăşi impresiile. Ea se ştia privită, dar îl evita. Se ghemuise pe banchetă cu genunchii sprijiniţi de spătarul lui şi părul răvăşit peste geanta de sub cap. Se temu s-o privească insistent. Îşi făcu de lucru căutând în torpedou un lucru inexistent. Geana de lumină căpătase accente fumurii; aburul nopţii plutea leneş, ca după ploaie.
ai luat ascensorul, ai apăsat etajul 70, pe la 15 mă uit la sănii tai muguri și îmi dau seama că o sa te iau de nevastă, bănuiesc o frumusețe mocnită într-un interior gotic, e deja 18, te rujezi, îti pui paco rabane în dosul urechilor mici, ai ochelari de intelectual, fumurii, socialistă deci, te uiți fugar la mine, îmi scoți limba între lecțiile de engleza aplicată, e 25, ai un prieten, un psihopat la modă ce te torturează cu idei postmoderniste și cămașe cadrilată de mahala, mă tragi spre tine, ai vrea copii la 29 dar acolo coboară toți masculii, sunt deja borțosi, insipizi, plicticoși, e etajul marilor afaceri, al călatoriilor pripite, urcăm, coborîm, mă accepți așa cum sunt, cu frici mărunte și obsesii de sindicat, e deja atît de tărziu că vrei copii amarnic, măcar la 33, măcar la 37,
Deși era vineri seara când toți bărbații israieliți se pregătesc de sabaș, deoarece legea lui Moise glăsuiește, că pentru marea sărbătoare, trebuia să-și curețe nu numai hainele și trupul, ci și sufletul, lui Duvid nu-i ardea de sărbătorit. Se învârtea ca un titirez prin curte și tot mârâia ca un câine ba la Rifca, ba la micuțul Josefko. Nimic nu îi era pe plac, i se părea că totul e anapoda – mămăliga nefiartă, cartofii prea fierți, varza nesărată, ciorba prea sărată, odaia nearanjată, podeaua nemăturată, feștila a secat, Josefko-i nepieptănat, «Și dracu să-l ia de șarlatan puturos!» – șopti Duvid, scrâșnind din dinți.
Comentarii aleatorii