Amar. De la vinul de aseară. Cearcăne. Tot de la ăla. Cântar. O sută douăzeci și patru. Groaznic. Nu, nu asta. Sentimentul. Dospirii. Deși în casă e grig. Frig, am vrut să zic. Deși, e și Grig. În cealaltă cameră. Își face o țigară. D-aia. Așa zice el că o să fie fericit. Mereu. Grig e numai piele și os. Ar vrea să fie altfel. Ca mine. Și eu aș vrea. Ca el.
Niciodată nu ești mulțumit cu ceea ce ai. Dar, până la urmă, ce avem? Mai nimic.
A, nu! Există ceva. Din belșug. Diversitate. Probleme.
Îți mai amintești ce cântam noi prin a șasea, așa, aiurea-n tramvai, ce știam noi!?, refrenul ăla sălbatic (așa îi spuneai) și cum toate tipele din a opta erau în nas după el (sau, mai bine zis după noi doi!) când îl fredonam pe culoar, în pauză și ele ne chemau mai aproape să le cântăm: „Tu ai focul în privire…taa-na taa-na-nana-naa-naaaaa!? Ce viață! Mă căutau să le dau discu’, dar eu n-aveam niciunu’ și lălăiam așa, în doru’ lelii, pe când ele visau la nuș’ce povești cu Feți-Frumoși pe cai verzi… Ba mă întrebau dacă nu cumva nu pot să trec pe la ele să-l înregistreze și să-mi dea o prăjitură faină de tot făcută de bunica sau mama. Da! Aș fi vrut io dar n-aveam niciun disc, darmite casetă audio, cum îmi ceruse tipa de la a VI-a D.
Om mai şugubăţ, mai snovelnic şi... câteodată, mai hâtru decât unchiul Fedea nu găseai în toată Fedorivna.
Cât era ziulica de mare, unchiul Fedea se ţinea numai şi numai de şotii, de farse, de tot felul de ghiduşii şi boroboaţe. Iar când îi reuşea câte o năzbâtie, era din cale-afară de bucuros. Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.
Însă dintre toate bazaconiile pe care le făcea, cel mai mult şi mai mult îi plăcea unchieşului să sperie femeile care se duceau în pădure să culeagă hribe şi zmeură. Ascuns pe după câte o răgălie, unchiul Fedea călca cu trosnet peste crengile uscate şi mormăia taman ca un urs. Când muierile o rupeau la fugă bocind şi ţipând ca din gură de şarpe, el ieşea din ascunzătoare şi striga în urma lor:
Vânătorul Gracchus zace nemişcat. Mediul înconjurător este o aluzie la posibilitatea morţii sale….Într-o oarecare măsură este totuşi şi în viaţă, luntrea sa funerară luând-o pe alt drum - o mişcare greşită de cârmă l-a dus într-un timp căzut din ore. Deşi a vrut să trăiască numai prin munţii săi natali, se află acum în faţa unui ecran. Călătoreşte după moarte prin toate ţările lumii care se mişcă în jurul său. Le face semne altora şi ei, chipurile. îi răspund. „Comunică”. Are senzaţia că se află el însuşi dincolo de ecran, alături de alţii, bătând mereu treptele unei vaste scări de onoare care străbate toate aceste ţări ale lumii urcând, coborând, luând-o la stânga, la dreapta, fără să stea o clipă.
Cer jos. A coborât deodată. Norii abia bănuiți cu câteva clipe înainte, s-au adunat. Fulgerător. În această după amiază târzie. De vară întârziată, revenită brusc, în toamna târzie, friguroasă, de munte. Irupând cu o căldură sufocantă, nesănătoasã. Irupând cu mirosul putrid al recoltelor (strânse) care dospesc. Irupând încărcată de electricitatea care încarcă totul: case, copaci și, mai ales, aerul - o simt până în vârful unghiilor, al pãrului. Și trăsnetul eliberator, căzut peste dealul din stânga (mă aflu aproape de centrul satului, aproape de "Catedrală"). Mai am timp să văd pământul roșiatic, crăpat de secetă și sã mai văd cum zboară o pasăre speriată. Apoi - potopul. Potopul atotcuprinzător. Într-o clipă sunt ud până la piele.
Comentarii aleatorii