întotdeauna am bănuit
principiul vaselor comunicante
între noi
îți așezi pînza rochiei
peste genunchi
dimineața
ca și cum ar mai conta
ceva
mă privești distrată și simt mirosul acela
de brad și de mure
pe umerii tăi
sau poate sînt zilele mele
prea reci
ca și mîinile
sau poate orele ard
uiți că mi-ai promis un reproș mai puțin
pe zi
noaptea sîntem țintuiți în ele
ca într-o cușcă de aur
ca într-un labirint în care mă rătăcesc
eliberîndu-te
celulă cu celulă
îți prefer ochii închiși sub pleoapele mele
mă zbat și îmi spui
că nu voi fi niciodată