îmi imaginez o explozie tăcută și calmă. când ne prinde în gheare
și nu se aude nici un sunet. pentru că suntem
aici cu toate instrumentele de tăiere

și bucăți mari de carne separată mecanic
se întind pe această vastă câmpie. prin mijloc trece
un drum îngust/ în stânga lui e un oraș mare
în dreapta lui sunt canioane cu maluri roșii abrupte

pârghii care să ne țină catatonici în timp ce traversăm/ și peste noi
această ninsoare cu fulgi / bulgări de gheață. înăuntru, fiecare dorință/ vis
conservat se așează și unii dintre noi cad/ ceilalți ajungem în orașele de sticlă și fum
pe care ni le-am imaginat când a venit explozia și cerul s-a mișcat
ca o catifea neagră , cu unduirea apelor în noapte, reci.

îmi imaginez cum spațiul se mișcă încontinuu ca o bandă rulantă
iar noi trecătorii privim în jos și nu vedem drumul
în nemișcare, rămâne totul până ce ne oprim să alegem.

îmi imaginez o păpușă surdă aruncată de sus
care nu poate auzi nimic dar chipul ei cu ochii larg deschiși
exprimă atât de multă groază / asta fără să simtă nimic cu
buzele lipite de bulgări de gheață
în bulgăre inima ei, separată mecanic, iar la gât îi strălucesc perle albe .

iar noi, înainte de a se închide, ne vom duce să o vedem. pe amândouă tărâmurile e iarnă
si încă ninge, e suflul calm si blând al exploziei, cînd nimeni, dar nimeni, nicăieri - nu aude nimic.
cînd temerile noastre înaintează, în valuri, spre celelalte dune, înalte, amenințătoare și vii.