Am crezut întotdeauna că viața în subterană e adevărata viață. Dar nu mi-am dorit să trăiesc aici. Cel puțin, nu mi-am dorit asta cu voce tare. Sau cu gândul „tare”?! în fine, am purtat dorința asta în subteranele ființei mele (să fie clar, orice punct are o subterană, orice subterană are la rândul ei altă subterană. La capătul subteranelor e totul. Totul e miezul lucrurilor, poarta spre o lume pe care nu o înțelegem, fiindcă acolo lucrurile nu au subterane, sunt ceea ce sunt...). Am îndepărtat-o uneori, apoi m-am apropiat cuminte de ea, pentru ca apoi să o îndepărtez iar... Cred că ăsta e un joc omenesc, în general. Plusul ori minusul din fața vieții e așezat în funcție de raportul cu dorința ta, din ultima perioadă. Și mai cred că Acela care așează acest semn e cu mult deasupra noastră, undeva unde nu s-a pus niciodată, cu adevărat, problema semnelor.

Liniște. Dincolo de geam dalmațianul pitic își începe programul. De un timp încoace, în fiecare dimineață, deși, țin eu minte, ca orice om normal (asta cu omul normal se citește cu alt ochi. Omul normal a plecat de multă vreme dintre noi) seara mă așez pe pat, închid ochii, respir normal, ei bine, mă trezesc în fața acestui geam. Timp de o oră urmăresc povestea și mișcările mini-dalmațianului. Nu i-am pus încă nume. De ce i-aș pune nume unui câine care nu este al meu, unui câine care, foarte probabil, nu mă va auzi niciodată?

În ziua în care l-am cunoscut mi-a spus povești din viața câinilor. A fost un spectacol grozav. Mișcările lui din cubul de sticlă m-au urmărit zi și noapte. Fiecare salt, urmat de o împietrire miraculoasă în cel mai înalt punct, căderea absolut nepregătită, cu mușchii relaxați, corpul riscând să se zdrobească la atingerea podelei de sticlă, fălcile trosnind, dinții puternici lovindu-se unii de alții, durerea de pe fața unui câine... Ce trebuie să înțeleg, ce trebuie să înțeleg, urlam fără cuvinte, în fața geamului eram doar eu, fără trup. Ar fi trebuit să plâng, câinele ăsta trebuia oprit din exercițiul lui sinucigaș. Apoi am simțit lacrimile. Îmi ardeau ochii, pleoapele. În clipa aceea o mână aspră, de bărbat, a apărut de nicăieri, a prins câinele în lesă și l-a scos din cub. M-am trezit în stradă. Mai precis în Centru, lângă magazinul cu ceas. Căutam o anume alimentară. Poate magazinul Dacia, spuse doamna în vârstă zâmbind, cel de care ați întrebat dumneavoastră nu mai există de mult timp... Sau era o aluzie la bătrânețea mea? Dacă da, să știți că nu mă deranjează. Încercați și dumneavoastră să trăiți atâta, da? Pe urmă mai discutăm! Chiar dacă eu voi fi murit atunci când veți fi de vârsta mea, o să găsiți pe cineva cu care să stați de vorbă ca și când ați vorbi cu mine, un om, un câine, știe Dumnezeu pe cine!

Apoi am găsit magazinul. Am cumpărat o ciocolată, jumătate albă, jumătate neagră, amăruie. M-a servit o vânzătoare fără vârstă. Îi puteam vedea doar ochii. Am simțit că zâmbea.