când nu vreau să plâng mă uit în jur și înțeleg.
sunt aripi și aripi. și tu dacă ești acolo.

el mi-a dat lacrimile.
zâmbetul mi-l confecționez zilnic ca pe hainele
de păpuși. într-o zi o să mi le caut. nu le iubesc.
le împletesc părul în cozi, să nu se mai rupă.

până la urmă, despre ele e vorba. la fel de slabe,
la fel de frumoase, chiar daca le lipsește nebunia.
și tac enorm, mai mult decât credeam că
e vreodată posibil.

îmi aprind o țigară, încerc să uit totul.
până la urmă tac și eu.
tăcerea are o putere ascunsă, din ea s-au
născut toate minunile lumii.
sunt doar un monstru al cărui egoism mă înspăimântă,
în timp ce ele zac undeva
cu buzele roșii crăpate într-un zâmbet lugubru.

altceva nu știu ce să-ți mai scriu
sunt ca un copil mare, atât de mare încât dacă
nu-mi plec capul, pletele se agață de pereți
și mă doare