Am crezut întotdeauna că viața în subterană e adevărata viață. Dar nu mi-am dorit să trăiesc aici. Cel puțin, nu mi-am dorit asta cu voce tare. Sau cu gândul „tare”?! în fine, am purtat dorința asta în subteranele ființei mele (să fie clar, orice punct are o subterană, orice subterană are la rândul ei altă subterană. La capătul subteranelor e totul. Totul e miezul lucrurilor, poarta spre o lume pe care nu o înțelegem, fiindcă acolo lucrurile nu au subterane, sunt ceea ce sunt...). Am îndepărtat-o uneori, apoi m-am apropiat cuminte de ea, pentru ca apoi să o îndepărtez iar...
În urmă cu vreo treizeci de ani, când cu chiu cu vai înjghebam un liceu ...mecanic (de pe lângă o uzină tot mecanică – de boghiuri și vagoane), printre sutele de țânci de-a noua unul se detașa de la o poștă. N-aveai cum să nu-l remarci. Era un țigănuș cu păr cârlionțat pe care ai săi îl purtau foarte îngrijit, având dunga pantalonilor mereu proaspătă, vestonul uniformei fără cute iar cămașa bleu arareori se întâmpla s-o îmbrace și a doua zi. Lăzărică Cerbu era țigan-țigan și nu avea nici un soi de complex din această pricină. Dacă noi cei mai mulți stăteam la internat, el venea zilnic la școală din mahalaua de dincolo de gardul depoului de locomotive – Țigănie Vale. Nimerisem în aceiași clasă, la B.
Caut. Caut copilul, dacă l-am fost vreodată. Caut o jucărie, dacă am avut-o vreodată. Caut joaca, dacă m-am jucat vreodată. Aş vrea să vină bau-bau, să văd cine este. Şi de ce se tem copiii atât de mult de el. Fiinţa nevăzută cu care mama mă oprea de la năzbâtii. Aş vrea să fac o năzbâtie, să risc o pedeapsă. Să-i enervez pe toţi ai casei. Ce fantasmagorii ar mai putea inventa? Este cineva mai înfricoşător decât balaurul cu şapte capete? Decât zmeu’-zmeilor, paraleu’-paraleilor? Este cineva mai înfiorător decât Muma Pădurii? Decât Ghionoaia? Să încalc proporţiile inacceptate.
- Ca să îl poți scrie pe 2, trebuie să știi cum arată o lebădă adevărată! spuse omul de zăpadă. Altfel, cifra asta n-o să danseze niciodată foarte frumos pe hârtia ta.
Mic se duse, luă atlasul, căută și descoperi pasărea plină de grație.
Ce părea să privească atent – poate doar pentru a nu se uita la el, neîndemânaticul – într-o apă adâncă.
O desenă cum putu, dintr-o singură linie, repede, ca să se achite de datorie.
- E bine?
- Da, mititelule. E perfect.
Acum, între noi doi: ce-ți veni să te apuci de făcut balerine?
Lumea e atât de săracă în oameni de zăpadă…
- Nu știam! răspunse, vinovat, copilul, cu ochii pe geam.
Comentarii aleatorii