În momentul în care ai intrat pe terasa „Bubu”, Gheorghe, cel care vinde toate nimicurile în piaţa din „Ţiglina”, te-a salutat protocolar, cu „Să trăiţi, domn’ avocat!”, în contrast căutat cu atmosfera leneşă, de cartier moleşit de căldură. Te-ai aşezat în cel mai izolat loc, la o masă de lemn cu picioare de metal, sub o umbrelă verde bine înfiptă într-un suport de beton. Când Tanţa te-a întrebat ce vrei să comanzi, i-ai răspuns într-atât de sec „O bere”, afişând o mimică gravă, că nici n-a mai îndrăznit să te admonesteze pentru că vii cu produse din altă parte (imediat cum te-ai aşezat la masă, ai trântit în faţa ta, ostentativ, aşa credea Tanţa, o pungă mare de alune).
…Lângă troița din Centru, Mitru avea să-l zărească pe Majuru`, epitropul parohiei. Aplecat asupra strătulețului de flori din jurul crucii, plivea meticulos buruienile de zor. Nu pricepe cum se făcea, dar parcă și pe el îl știa mort.
În fine, ajungând la Bufet, se așeză la masa unde, ani în șir, după ce ieși la pensie, își bea romul - cel de toate zilele.
*
Taxiul crează un zgomot de fond supărător. Șoferul aruncă priviri în oglinda retrovizoare către clienta ale cărui gânduri sunt departe deși întâmplător au pornit chiar de la el, de la șofer. Acesta e un omuleţ congestionat cu faţa suptă, cu cearcăne adânci şi negre de tabagist. Își cercetează clienţii atent, chiar indiscret. Acum se întreabă cum o fi fătuca asta în pat dar nu schițează nicio expresie. Se gândește mereu la asta atunci când vede o femeie. În momentul în care încetează s-o facă, socotește el, va fi un semn că ceva se întâmplă, că e grav, că e pe moarte ori dezvoltă o impotență mai groaznică decât un cancer. Sau, analizează el la rece, femeia trebuie să fie deosebit de urâtă. E și un mic misogin. Nu prea știe. Nu prea știe ce înseamnă.
Se spune că în anii premergători perioadelor caracterizate de nenorociri și războaie, numărul nou-născuților băieți îl întrece cu mult pe cel al fetelor. Asta doar în teorie, pentru că în practică Maria lui Trică Diaconu adusese pe lume, doar din `39 până prin `45, nici mai mult nici mai puțin decât șapte fete. Lica era cea mai mare. De frumușele, nu încape vorbă, una mai ocheșică decât cealaltă. Acu` las` că nici Maria și Trică nu erau tocmai urâții satului. Fetele se ajutau una pe alta și creșteau repede. Mulțumită lui Dumnezeu, toate erau sănătoase, chiar dacă, ce-i drept e drept, trăiau destul de sărăcuț. Dealtminteri Trică nici nu se mai supăra când, de la o vreme, cam des, auzea de la unul și de la altul că i se spune Calicul lui Diaconu.
Petru era de când se știa el un om trist. Toata lumea și-a dat seama de asta din primele zile de viața, cum nu a plâns când a fost scos din pantec, ci doar s-a încruntat puțin și a căscat apoi, indifferent. Mai târziu, părinții și-au dat seama că era imposibil să-l faci să zâmbească, de rîs nici nu mai incapea vorba. Petru se uita cu aceiasi privire plată la jucăriile colorate înșirate pe noptieră, desene animate, pisoii tărcați ai bunicii, fluturii din grădină… ca și când lumea întreagă vorbea o limba necunoscută lui.
Comentarii aleatorii