O zărise în tinereţe, cu mulţi, mulţi ani înainte, după căutări febrile, o descoperise acolo unde nu s-ar fi aşteptat, într-un colţ de lumină, în văzul şi la îndemâna tuturor, asaltată de pretendenţi, agasată de insistenţe, unele obraznice, altele excesiv de timide, răvăşită de încercările repetate de agresare a intimităţii, obosită, dar în acelaşi timp furioasă, gata să sfâşie orice şi pe oricine.
Se dedică participanților la taberele de sculptură de la Caransebeș
Trâmbițele au sunat și chiar dacă nici un zid al Ierichonului nu s-a prăbușit, oarece trepidații tot au produs în micuța urbe, aproape adormită în anonimatul ei, molcom și demn.
A sunat goarna și a adunat ceata de artiști, vii și contemporani cu noi. Sculptorii în lemn au desantat, gălăgioși, cu „drujbele” și ferăstraiele lor miraculoase, cu obiceiurile lor ciudate de a bea tutun și vodcă, la grădina de vară din parcul de distracții și promenadă al orașului - teatrul lor de operațiuni artistice, destinația finală a desantului - teleportat prin puterea magică a artei cioplitului, pentru a dăinui opere de artă, nemuritoare, ce vor gâdila plăcut nevoia de frumos a provincialului, plictisit și snob, ca orice provincial…
S-a întunecat. Aerul se lipește de pereți. Am rămas singură în vilă, nimeni nu mai lucrează la această oră. Sting calculatorul, apăs și pe întrerupătorul de lumină și ies din birou. Nu am ceas, habar n-am cât s-a făcut. Dau bună seara celui de la pază, el îmi deschide ca de obicei poarta, "Week-end plăcut", descui mașina. Încotro? Nu am aprins farurile, o lumină lăptoasă adulmecă asfaltul umed, a plouat puțin mai devreme. Hai acasă, îmi șoptește piticul. Îl simt trist. Ciudat, el e responsabilul de bobârnace contra tristeților. Să-l întreb ce-a pățit, dacă nu cumva și-a mușcat limba?!
Hei, nu delira, nu-i nevoie să te exprimi coerent, e suficient să gândești în doi peri. De-aia mă și iubești atât. Știi ce? Pornește odată, nu mai poți întoarce nimic.
Moș Ghiță Pintilii bătea de-acum spre suta de ani. L-a prins pe Carol Întâi – fiind sub arme în primul război mondial. Îi plăcea să spună că este veteran adevărat, înălțat “sărjănt” chiar de rege, nu ca puțoii iștea, ce fel de veterani pot fi ei dacă s-au zmângălit oleacă doar la ultimul război. Acum, e adevărat, “puțoii” dădeau și ei să facă, așa, de-un șaizeci de ani etate.
Fercheș, duminica și sărbătoarea, în straie de bune - cu bocanci cremuiți, ciorapi albi, de bumbac, trași peste pantaloni-i pană - și cu pieptul plin de decorații, era întotdeauna primul la biserică.
Directorul școlii, profesor de română,
(Cogălniceanu se numea) își scotea căciula în fața lui de la douăzeci de pași. Milițianul – plutonier Câtea – îl saluta militărește, ca pe generalii din activitate.
„De ce îți place atât de mult zmeul ăsta?”
„Pentru că seamănă cu un fluture. Uite aici am desenat un ochi, nu foarte mare, cât să-l văd eu. Îți arăt și ție, vezi?”
Educatoarea se aplecă mai tare înspre zmeu și se prefăcu mirată de ceea ce vede.
„Extraordinar, dar ce bine seamănă. Aș fi putut să jur că e un ochi adevărat.”
„Da nu eee! Te-am păcălit!” Cei doi dinți din față lipseau, lăsând să se vadă limba care se încorda fericită înăuntru. Din gura lui ieșeau hohote cristaline de râs. Era fericit de isparava lui, sau mai bine zis de faptul că a întrecut-o în mintea lui pe educatoare.
„Dar Mihai, eu credeam că fluturii sînt albi. Eu doar din ăia am văzut.”
Comentarii aleatorii