Lunea abia făcuse ochi. Și, ca de fiecare dată, de sub pleoapele ei, parcă tot Iașiul inundase Podu Roș închegându-se în acei treizeci de metri pătrați din fața stației de autobuz. Metastaza lui ianuarie, eterna oră fixă și euforia secundarului îl calcă lesne în picioare pe Aristotel cu tot cu etica lui și, implicit, îmi liniștește și mie orice pornire sau deprindere civică. Inferența-i simplă –ori calc pe oase fără discernământ, ba chiar cu nesimțire, ori deger cu simțire și nu mai ajung nici să mă iscălesc pe foaia de prezență a seminarului constipat în antipatia profesorului.

Muribunzii nu se gândesc la nimic importat, la nimic măreț. Nu li se relevă nici un adevăr esențial și nu-și cartografiază toată viața într-o expediție fulgerătoare prin memorie. Mai ales când moartea se lasă așteptată, întârzie pe culoare, promite și nu se ține de promisiuni… Pierdut în așternuturi, înjumătățit de boală și de bătrânețe, Ulm simțise de câteva ori adierea rece a morții. Frisonul pornea din piept spre extremități, iar el nu reușea decât să se roage să nu-l prindă cu vezica plină. “Am vezica slabă. Dacă mă scap?” Apoi încercase, într-un efort conștient, să recupereze imagini din trecut pe care să le ia cu el. Nimic. Lucrase douăzeci de ani într-un magazin de sticlărie iar acum avea aceeași senzație ca atunci când trebuia să facă inventarul.