Noiembrie. Pe dosul cuvintelor scrie cu negru că nu-mi mai sunt. Un străin trece uneori prin oraș și vindecă arborii. Scoate sticluțe colorate pe care le privește în soare și le duce apoi atent la ureche. Mâneci largi alintă aerul care geme. Când scrii nu ai mâini. Pe dosul cuvintelor zice cu negru că cei fără mâini pot să pipăie lucrurile cu pleoapa întoarsă.
În mijlocul orașului crește un turn și suntem mândri de asta. E orologiul nostru cu păuni; când țipă lung știm că e ora exactă, dar tot nu ne pasă. Lucește. Sub lună parcă ar fi orașul licorn, din coama lui femeile țesând draperii la ferestre.
În cadă am închis ochii încercând să rememorez tăcerea aceea, unii i-ar fi spus iubire, ca deschizându-i să văd apa roşie. I-am închis zicându-mi c-o iau și eu razna, oarecum fericită, aşa înţelegeam puțin din Milo, dar când i-am deschis culoarea era aceeași. Era sânge. Atunci el m-a luat pe sus şi m-a dus la Cîmpeni, la spital, tot drumul m-a privit în ochi ştergându-şi mut lacrimile, mânjindu-se cu sânge. Mi-a mângâiat părul şi mâinile şi mi-aş fi dorit să nu ajungem. Să zac acolo, să mă mângâie. Trebuia să-i fi spus lui Artur adevărul, mă gândeam, iar Milo a simţit reproşul.
- Şi dacă i-aş fi spus? Ar fi schimbat ceva?
- Da! Te-aş fi ajutat, i-am spus cu gura seacă, nu ne-am fi privit tâmpiți, dacă i-ai fi spus…
- Erai în Cîmpeni acum, într-un salon împuțit.
- În Cîmpeni ?
- Poposim încă cincisprezece minute, anunţă şoferul microbuzului.
În autogară, imediat ce păşi pe bitumul denivelat al peronului, aerul cunoscut din copilărie îi invadă plămânii cu mirosul noxelor de la autobuzele bătrâne. Unii călători îşi aprindeau ţigările. Alţii intrară în fast-food, grăbiţi să li se prepare ceva de mâncare. Ar fi ajuns mult mai repede acasă cu microbuzul, dar îşi refuză în minte cei patru kilometri de mers pe jos, la miezul nopţii şi confruntarea cu dulăii de la stână din marginea satului. Mai erau trei ore până la plecarea autobuzului de Pădureni.
- Sigur, cel mai bine pentru el ar fi să capete o bursă în străinătate, să audieze cursuri, să aibă acces la cărţile pe care nu le-a găsit în ţară.
- Sigur? Am pufnit. Vedeam cum se crispează şi am realizat cât de mult ţine la el.
- Uite, ar putea merge cu unul dintre noi.
- Ar fi de preferat să nu meargă în Germania.
Era liniște în compartiment. Trenul gonea. Dealuri. Iarnă. Seară. Karol era nostalgic. Tânăra îl privea din când în când. Era ceva normal. Se plictiseau. Urma Iza. Una dintre ele. Poate mai urca cineva. Poate nu. Confortul era bun. Drumul era lung.
- Scuză-mă că te întreb…!
- Spune! (răspunse ea)
- Până unde călătorești?
- Galați!
- Mergi la rude?
- Nu! Mă întorc la facultate!
Comentarii aleatorii