De câte ori trec prin fața unei librării, simt cum îmi tresaltă inima. Că am bani sau nu, că am nevoie de ceva sau nu, eu intru măcar pentru câteva minute. Trec pe la rafturile de cărți, le mângâi cotoarele, deschid câte una în treacăt, vânzătoarea e cu ochii pe mine, apoi privesc minute în șir jucăriile, uneori mă hlizesc la vreo păpușă haioasă, vânzătoarea mă întreabă dacă mă poate ajuta cu ceva, eu îi răspund că nu. Poate, dacă te întorci cu spatele, gândesc eu, apoi zâmbesc, trec mai departe, la sectorul felicitări.
Sărbători. De iarna. Vine popa (de cartier). Cu feleștiocul de-mi impregnează pereții cu sfințenie. Mă uit circumspect – abia-mi zugrăvisem în toamnă casa. Îmi vine inima la loc. Sfințenia nu lasă urme decât acolo unde nu se vede idem suportul ei lichid. Dar se simte. Trage popa ăsta al meu cu coada ochiului la pereții mei plini de icoane și ici acolo cu câte un obiect de cult. Toate ortodox-bizantine. Și în plus vechi și autentice. Vară-mea din Germania are zice ea o cioacă cu hainele de blană. Cioaca mea sunt obiectele de cult. Care de le privesc îmi creează o stare de bine și liniște. Multe dintre ele salvate de subsemnatul după revoluție. Tot de la un popă (ortodox) care-și devalizase biserica pentru a le trece peste graniță. I-am dat cât a cerut. Și toată lumea – mulțumită.
Cunoştinţă îi făcuse Rachela, o funcţionară de la etajul doi, care într-o pauză i-a mărturisit că e cel mai atrăgător bărbat pe care-l cunoscuse vreodată. Cunoştinţă e poate prea mult spus, totuși o fotografie poate spune multe, nu? De exemplu, că n-are un sindrom Down, că n-a făcut box de performanță, că n-are un început de chelie şi că n-are dantură de britanic. Magda îşi netezeşte părul cu grijă în timp ce merge spre cafeneaua L`Abbaye*, unde urmează să-l întâlnească, sau s-o întâlnească, deocamdată fiind ea, ideea. Zâmbeşte, îşi imaginează ce gesturi va face, şopteşte replicile adaugând expresiile în vitrine, e straniu să vezi oameni vorbind singuri pe stradă. Cafeneaua, i-a explicat Rachela, se găsea pe strada Paradisului.
Moș Ghiță Pintilii bătea de-acum spre suta de ani. L-a prins pe Carol Întâi – fiind sub arme în primul război mondial. Îi plăcea să spună că este veteran adevărat, înălțat “sărjănt” chiar de rege, nu ca puțoii iștea, ce fel de veterani pot fi ei dacă s-au zmângălit oleacă doar la ultimul război. Acum, e adevărat, “puțoii” dădeau și ei să facă, așa, de-un șaizeci de ani etate.
Fercheș, duminica și sărbătoarea, în straie de bune - cu bocanci cremuiți, ciorapi albi, de bumbac, trași peste pantaloni-i pană - și cu pieptul plin de decorații, era întotdeauna primul la biserică.
Directorul școlii, profesor de română,
(Cogălniceanu se numea) își scotea căciula în fața lui de la douăzeci de pași. Milițianul – plutonier Câtea – îl saluta militărește, ca pe generalii din activitate.
Era prin 198o şi ceva, când se desfăşura un C.M. de fotbal în Italia. Lucram la mină la Lupeni. Am coborât prin puţul Ştefan şi aveam ceva cale de mers până la abataj. Ostaşii, care munceau să scoată cărbune pentru ţară, trudeau din greu iar minerii umblau beţi prin subteran. M-am oprit cu băieţii la "front", am scos mâncarea adusă pentru şobolani, ne-am agăţat pachetele cu mâncare de sârme, ca să nu ni le mănânce şabolanii şi am pornit lucrul. Munceam la "răpire", un procedeu prin care se abandonau abatajele care nu mai erau productive, recuperând stâlpii hidraulici, pentru a provoca prăbuşiri controlate. Recuperatul acestor stâlpi, operaţiune periculoasă pentru ce-i ce o practică, se numeşte răpire.
Comentarii aleatorii