Motto: Înțeleg că s-au înmulțit peste măsură șarlatanii: trăiesc de azi pe mâine dar spinarea altora suportă cheltuiala. Ne speculează mila, încrederea stupidă că ajutându-i (miluindu-i) ne ajutăm pe noi înșine, ne crește capitalul în Rai. Ar trebui să fim duși cu toții, ăștia, miloșii, la o școală de corecție a senzațiilor morale. Să nu ne deplângem atâta soarta în fața lui Dumnezeu. Ce ridicoli trebuie că părem, niște continente, acolo, de jeluitori, care se fandosesc unii în fața altora. Dacă prin absurd ar dispărea obiectul jeluirii, am fi în stare să ne auto-torturăm. Nu suferința, jeluirea suferinței noastre este mobilul milei noastre. Orice deznodământ devine cumplit de hazliu când îți dai seama că nu-i decât o repetiție a bocetului omniprezent și atât de ușor de atins.
Era acolo mereu, lipită de zidurile cenușii. Uneori fără vlagă, cu ochii mijiți sub ferestrele largi, alteori zâmbitoare, purtându-și pașii dezlânați prin labirintul de holuri. Îmi tresălta inima de câte ori o simțeam prin apropiere. Părea că o recunoaște și i se supune.
- De ce faci asta ? strigam în sinea mea, plină de indignare.
Inima nu-mi răspundea. Mă ignora, de parcă ar fi avut personalitate proprie. Alteori, credeam că dispăruse. Definitiv. Camerele respirau vesele. În aer se simțea bucuria. Câte o rază, furișată pe obrazul catifelat al lui Tudor, îmi smulgea de fiecare dată lacrimi. Dragoste, neputință sau obișnuință? Plângeam fără să știu de ce. Bănuiam că lacrimile mele îi hrăneau zâmbetul ei hidos.
Părintele Fotea a venit în parohia noastră de pe băncile școlii. Încă de la primele slujbe enoriașii remarcaseră că stăpânea meseria „la sânge”. Nu tu bâlbe, nu tu timpi morți…, nici nu realizai când se scurgeau câteva ceasuri. Dar și ce cuvântări ținea! Atingea profund, dar nu brutal, folosind o grămadă de pilde, cam pe toți cei aflați pe cale să intre în stăpânirea Diavolului, de la bețivii comunali, care stăteau zilnic în fața bufetului cu nasul în stacana de votcă „Cristal”, la procesomanii care își târau prin judecăți, din te miri ce, megieșii sau neamurile… Pentru că-și găsi credincioșii cam rupți de lume, trebuindu-le jumătate de zi să ajungă cu căruța la oraș, părintele îi anunță că le va face și o gară în sat.
Un apartament standard construit în perioada comunistă. Un mic apartament de trei camere cocoţat la etajul 10 al unui bloc cu 10 etaje. Cerul deasupra. Acelaşi cer al tuturor, indiferent unde s-ar afla situaţi geografic. Un cer comun ce înglobează toate visele, speranţele, rugăciunile, disperarea... Jos, praful, asfaltul ce se topeşte vara atunci când căldura uneşte cerul cu pământul, pubelele cu gunoaie, cojile de seminţe scuipate de cei care stau de vorbă în faţa blocului, câteva buruieni murdare şi din loc în loc, înşiraţi în linie dreaptă, tei. Parfumul lor însă, este înăbuşit de mirosul maşinilor parcate, de fumul din bucătăriile în care se prăjeşte ceapă, de roşiile putrede aruncate din magazinul de legume de la parter, şi aşa mai departe.
- Ce faci Ioane? Unde ai fost sâmbătă?
- Unde să fiu, bre? Aicea.
Omul ridică din umeri nepăsător și se uită undeva în stânga umărului meu.
- Cum aici? Te-am căutat. Am bătut și acolo la ușă, nimic.
- Da’ ce vroiai bre cu mine? Oi fi dormind.
- Ei, dormeai. Am venit și mai târziu. Nu ai fost aici. Vroiam să-mi speli mașina.
Își ridică nepăsător un braț, căutând parcă să atingă ceva nevăzut, după care se uită mirat la mine. În cele din urmă, mâna îi poposește stânjenită pe un picior.
- Nu-mi dai și mie niște bani? Nu mai am nici o țigară.
- Nu ți-am spus că nu-ți dau pentru țigări? Ce ești greu de cap. Lasă-le încolo, nu te uiți la tine cât ești de slab, țigările îți lipsesc.
- Bine, bre. Auzi, când vii să nu te prind că mi-o aduci fără plinul făcut! Că deseară am întâlnire.
Comentarii aleatorii