În noaptea de dinaintea Sfintei Învieri, unchuiul Fedea nu închisese un ochi, bietul de el. Dar şi aşa moţăind cu ochii aproape deschişi, visă de câteva ori că mestecă din miezul alb al colacilor pascali.
Ieşi de câteva ori până în tindă şi se uită cu mare jind spre masa pe care se odihneau doi colaci. Unul mare cât roata carului, altul mai mic ca o pălărie oşănească, dar amândoi frumoşi şi rumeni luceau ademenitor sub razele lunii.
– Măi, măi bată-vă norocul, da frumos mai luciţi, de parcă v-a dat baba cu lac, – înghiţi în sec unchiul Fedea.
Ah, ce ar mai fi rupt o bucăţică de colac... ce ar mai fi mestecat din miezul lor galben şi dulce... Dar la asemenea faptă barbară unchiul Fedea nu se încumeta.
- Maria?
- Da mămico!
- Incalță-te și fugi să iei o pâine și o legătură de mărar ca să termin mâncarea.
- Da mamico, imediat.
- Uite, ai aici cinci lei, vezi ai grijă de rest……
- Da mămico!
- Și ai grijă să nu te uite Dumnezeu pe undeva, uitându-te la vitrine…..
- Nu, nu…..vin imediat…..
- Hai, repede, că într-o oră trebuie să plec…….
Închise ușa în urma fetei. Copii erau cuminți dar și ea era singură. Nu putea să țină loc și de tată și de mamă, așa că prefera să-i țină din scurt. Mai bine o bătaie bună decât cine știe ce belele.
- Sărut mana tanti Aneta.
- A, bună Măriuca. Unde te duci?
- M-a trimis mama la complex să iau o pâine și mărar.
- Pot să te rog și eu ceva?
- Da tanti?
- Vrei să-mi iei și mie niște cartofi și pâine? Poți?
- Da tanti.
Am o prietenă care îmi spune mereu, cu patimă aproape: Bianca, te rog, scrie ceva despre oameni fericiți. Fă-i să aibă o viață frumoasă. Fă-i să zâmbească în final, știu că poți.
Draga mea Diana, this one is for you.
- Pot trăi fără tine.
- Înțeleg. Și acesta ar fi un motiv bun să pleci.
- Bun, nu. Suficient, da. Necesar, probabil.
Sunt doi, știi. Doi, de partea aceasta. Încerc să le scriu istoria, vezi bine. Pornind de aici, unde concentrice. Încearcă să-ți imaginezi că în egală măsură trecutul și viitorul ar porni din același punct, s-ar propaga întâlnindu-se din nou, în din ce în ce mai multe puncte.
A fost odată un creion ce se simțea foarte singur.
Era bine ascuțit, dar, dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie.
Nu reușea să lase nicio urmă pe foaie.
Și copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de nimic.
Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:
- Cum este când desenezi, îți place?
Iar creionul galben îi răspundea fericit:
- Da, îmi place mult. Aș desena toată ziua numai raze de soare...
Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roșu:
- Dar ție ce îți place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori și acoperișurile de case.
Creionul albastru se lăuda cu cerul și cu marea pe care le colora ca nimeni altul.
Motto: Cu fiece poveste eu încerc să-ți spun
Cum să alegi în viață drumul bun.
Despre ce să mai vorbim dac-ar fi să povestim? Despre prinți? Despre prințese? Zâne care viața-ți țese? Cosânzene? Feți-Frumoși? Impărați mai pântecoși? Cai cu aripe-nstelate? Zmei faloși sau solzoși? Despre babe urâcioase, răpciugoase și buboase? Sau pitici foarte mici? Ori castele încețoșate cu fantome preumblate? Poate despre....... Ei? Ce-ați zis? Cum? Inca nu v-ați decis? De n-aveți nimic de zis, vă propun... să..... da acum...... Haideți să pornim la drum!
Comentarii aleatorii