În timp ce coboram din nava extratereștrilor, cu cheia franceză sub sarafan, năclăită de sângele marțienilor, făcând „pff” pen` că-mi venea bretoana în ochelari, mă oprii brusc, ca un skeletron, clasa XX. Poză: gâtul ușor întins, perfect alb, bărbița-nainte, B.B. pe umăr, cu țeava-i lungă sclipind în soare, una bucată piele fluturând, un surâs glacial, aruncat peste umăr, către spațiul tandru unde profilul ei, de fecioară chineză, se bulucea între ramele perfect mate, săltate cu-n bobârnac fin de vârfu` degetului.
- D’Una!..
- Neo!...
Un scaiete saltă peste o scăfârlie verde, pisată. Scăfârlia rânji:
- Hy, babe!
- Bitch!.. Și B.B. lătră scurt, scuipând moartea…
- Micule, dacă ai zis că te-ai făcut mare, acum trebuie să-mi zici și tu mie o poveste.
- Mamaie, am zis așa, în glumă, ca să mă crezi…
- Tocmai pentru că te-am crezut, Micule, vreau să aud o poveste zisă de tine…
- Biiine…
Ce culoare vrei să fie!
- Alege tu.
- Albastră îți convine? întrebă copilul, căruia începu să îi încolțească în cap o idee…
- Albastră îmi și doream! sosi imediat încurajarea.
- Atunci, mamaie, eu cred că a fost odată ca niciodată un cer care era lipit de o mare… Și peștii erau frații și păsările erau surorile, dar pescărușii poate că sunt băieți.
Și nu exista nici o linie la mijoc care să arate că sunt două țări diferite marea și cerul. Pentru că nu era nici nisip pe care să îl faci un șanț.
Coborând în sat pe cărarea de pe Dealul Cornului, unchiul Fedea de abia îşi târa piciorul stâng după cel drept, pornise de acasă cu dreptul ca să îi meargă bine, deşi nu prea credea că ar putea să-i meargă bine într-o zi de marţi când te cheamă preotul, primarul şi pădurarul „să treci urgent” pe la ei.
Sub culmile dealului Doboieş, la o distanţă destul de mărişoară de Sighet şi de satele aşezate prin preajmă, se întindea frumoasa şi bogata gospodărie a lui Iancu Lupu. Câteva zeci de hectare de pământ pe care le întretăia unduindu-se ca un şerpişor, pârâul Ronişoara curgând umflat de mândrie că doar el e singurul sub soare care poate trece fără să-şi ceară voie de la crudul şi zgârcitul gospodar, peste pământurile acestuia.
Însă cu totul de altă părere era crudul şi zgârcitul gospodar Iancu Lupu – dacă pârâul trece peste pământurile sale, înseamnă că este proprietatea sa la fel cum şi cerul ce se află deasupra pământurilor sale este cerul său! Şi ca să demonstreze tuturor că pârâul care trece peste ogoarele sale este proprietatea sa, îl puse la treabă.
Savastie Alexeevici Karpin avea toate motivele să fie un om fericit. Era unul dintre studenţii eminenţi ai Institutului de Arte Plastice, un portretist desăvârşit. Un om care simţea prin toţi porii degetelor sale lungi ca de pianist valoarea antropomorfică a fiecărei linii ce reprezenta un chip sau un trup pe care urma să-l redefinească pe hârtie. Profesorii îi prevedeau un viitor strălucit, mai ales în pictura de sorginte religioasă, şi, cum în bătrâna Rusie erau la mare căutare în acea vreme pictorii de icoane şi de biserici, bineînţeles că Savastie era hotărât să devină cel mai căutat şi râvnit pictor de biserici din gubernia Tomsk.
Comentarii aleatorii