amintirile scriitorului, povestite de personajul-dumnezeu
Întors din concediu, m-am reobișnuit cu greu cu scârțâitul asurzitor al metroului, cu amărâții adunați în jurul canalului, undeva prin cartier, care umflau și dezumflau ritmic punga cu aurolac.
Zile în șir am încercat să scriu, am tastat și am șters, am înlocuit paginile din Word cu foi A4, însă nu am reușit. Sub unghii mai aveam încă nisip din ultima cetate vizitată.
Apoi într-o noapte am găsit o altă noapte mai veche, în care, stând în veranda bunicii, la capătul trotuarului mărginit de viță de vie, l-am schițat: o umbră de nas, înălțimea frunții, dincolo de ea una-două trăsături, care îmbinau colericul cu melancolicul și nășteau un personaj vag, căruia neapărat trebuia să nu îi dau viață continuă, ca să nu mi se întoarcă împotrivă.
Am 50 de ani şi stau în gazdă. Ruşinos, dar în fine... nu mai contează. Am pierdut tot din cauza crizei şi ştiu că sunt prea obosit să o mai iau de la început. Consolat doar parţial, am rămas totuşi românul care se respectă cu ce i-a mai rămas: o demnitate aproape iluzorie. Spun iluzorie, pentru că practic există numai în mintea mea. Nu mai are cine să o vadă. Fosta mea familie s-a volatilizat undeva într-un spaţiu al stabilităţii pe care eu, unul, nu am mai putut să-l ofer. Trădători, dar îi înţeleg, e şi vina mea. Cred că m-au şi uitat. Nici mobil nu mai am şi chiar dacă aş avea, la ce mi-ar folosi? Socializarea mea se rezumă la memorii. Semnele se traduc prin indiferenţa translucidă, mai exact nepăsarea din jur. Nici n-ar putea fi altfel.
Dana se pieptăna. Îi plăceau copiii mult. Anne se uita la părul mamei. Aveau aceleași bucle. Lukas somnoros mânca stafide uscate. Nici nu se schimbase pentru școală. Era plictisit de recordul propriu. Juca 3d mai mult.
- Alles gut? Du-te și te schimbă să nu întârzii!
- Ich will nicht. Bombăni ceva și ieși din cameră.
- Unhöflich... Exclamă Anne râzând. Er ist ein schlecht!
Fata își luă de pe masă Ipodul și se pierdu prin casă. La bucătărie Lukas rătăcea prin frigider. Își alese cerealele. Tocmai atunci o mașină intră pe alee. Și claxonă scurt. Dana ieși repede. Cei doi frați se îmbrățișară strâns.
- Tu trebuie să fii Alexandra, nu?
- Ja. Warum nicht?
- Lexa cred că vrea să te impresioneze, Dana!
În seara aceea mă despărţisem de bătrâna contesă cu un sentiment de uşurare chiar dacă gândurile îmi erau inflamate de necunoscutele existente în cauza pe care trebuia să o rezolv în justiţie. Mă încerca un sentiment ciudat de eliberare dintr-o carceră chiar din clipa în care ieşeam pe poarta veche din fier forjat a conacului de la poalele munţilor Retezat.
În momentul în care ai intrat pe terasa „Bubu”, Gheorghe, cel care vinde toate nimicurile în piaţa din „Ţiglina”, te-a salutat protocolar, cu „Să trăiţi, domn’ avocat!”, în contrast căutat cu atmosfera leneşă, de cartier moleşit de căldură. Te-ai aşezat în cel mai izolat loc, la o masă de lemn cu picioare de metal, sub o umbrelă verde bine înfiptă într-un suport de beton. Când Tanţa te-a întrebat ce vrei să comanzi, i-ai răspuns într-atât de sec „O bere”, afişând o mimică gravă, că nici n-a mai îndrăznit să te admonesteze pentru că vii cu produse din altă parte (imediat cum te-ai aşezat la masă, ai trântit în faţa ta, ostentativ, aşa credea Tanţa, o pungă mare de alune).
Comentarii aleatorii