Era acolo mereu, lipită de zidurile cenușii. Uneori fără vlagă, cu ochii mijiți sub ferestrele largi, alteori zâmbitoare, purtându-și pașii dezlânați prin labirintul de holuri. Îmi tresălta inima de câte ori o simțeam prin apropiere. Părea că o recunoaște și i se supune.
- De ce faci asta ? strigam în sinea mea, plină de indignare.
Inima nu-mi răspundea. Mă ignora, de parcă ar fi avut personalitate proprie. Alteori, credeam că dispăruse. Definitiv. Camerele respirau vesele. În aer se simțea bucuria. Câte o rază, furișată pe obrazul catifelat al lui Tudor, îmi smulgea de fiecare dată lacrimi. Dragoste, neputință sau obișnuință? Plângeam fără să știu de ce. Bănuiam că lacrimile mele îi hrăneau zâmbetul ei hidos.
Vișinel se scoală mahmur, iese afară pe urma făcută de cîine, se oprește la poartă, lîngă locul unde cîinele a îngălbenit spuza brumii, chibzuiește cu mintea tulbure, apoi o ia pitit pe după gard, ca să nu-l vadă Marița, nevastă-sa „de-al doile”. Mai întîi se oprește la privatizați și bea cît are bani. Neostoindu-i-se setea lui cea mare, arșița ce i se urcă din măruntaie ca din fundul Gheenei, merge pe la gospodari și bea în baza zilelor-muncă pe care urmează să le facă la primăvară. Pe urmă se întoarce acasă smintit și ticăloșit cu asupra de măsură. Blestemă și urlă cît ce poate pînă ce îngrozește tot satul. Turbarea și îndrăceala lui se ridică pînă în ceruri la Domnul-Dumnezeul Slavei și Adevărului. Și-odată Preaînaltul și-a ieșit din răbdări:
Linia ferată trecea de o sută de ani prin capătul lanului Fădoreștilor. De acasă până acolo, Maria lui Fădor, văduvă acum, făcea cu căruța, mânând caii la pas, aproape o oră. Când pleca la prășit ori secerat, și-i lua cu ea pe toți cei șapte copii, dintre care vreo patru nu erau mai mari decât ulcelele, iar trei, zburătăciți binișor de-acuma, începeau să deprindă trebile câmpului și animalelor. Treziți cu noaptea în cap, nicușorii mârâiau somnoroși și urcau încetișor în căruță, urmând să mai doarmă o bucată pe drum. Chiar făcuți cu doi bărbați, amundoi plecați pe cealaltă lume, băieții nu se separau nici într-un fel și, ajutându-se unul pe altul, nici nu-și mai dădeau seama ce copilărie chinuită au.
La întoarcere, atitudinea lui Viorel faţă de Nunucă s-a schimbat şi i-a cam făcut vânt acestuia, trimiţându-l să mai stea şi pe la el pe acasă. Să facă bine să-şi facă apariţia mai rar, dacă se poate, deloc. Nunucă era disperat. În mod sigur Viorel îşi găsise pe cineva. Nu era vorba de proasta aia de asistentă ce-şi făcea vise; cu siguranţă, Viorel se plictisise de ea. Nu-i plăceau gâştele, avea deja una acasă. Era vorba de altcineva mult mai periculos din moment ce Viorel îl ţinea ascuns. Era ceva serios, de data asta.
În clasa I am avut primele mele creioane colorate. Erau așezate într-o cutie de carton grosolan, poros. Parcă era o hîrtie de maculator, îngălbenită de vreme și îngroșată de lipsa slovelor; șase creioane colorate erau, de la stînga la dreapta – alb, galben, verde, albastru, roșu, negru. Oamenii mari săltau din sprînceană, ce mare lucru culori la pachet? Copiii în schimb se plecau, așa cum mi se întîmpla și mie cînd candela din perete mă apăsa pe umeri cu lumină.
Comentarii aleatorii