Vorbind despre șansă în loc de probabilitate, adică de cîte ori este mai probabil ca un eveniment să nu aibă loc decît să nu se întîmple, cînd dăm cu banul probabilitatea ca rezultatul să fie cap sau să fie pajură este de cincizeci la sută.
Marea... vis de-albastru... infinit...
slabiciunea ei nu m-a pacalit niciodata. a fost mai puternica decat mine. este. a stiut mereu sa ceara si sa planga. sa ameninte, sa planga si sa ceara. am nevoie si plang, a spus. da-mi pentru ca cer! ai promis, ai jurat. da-mi! altfel, plang. innebunesc de durere. nu ma vezi cum innebunesc de durere? este iubire? este tricoul vechi din dulap? este camasa de noapte udata cu lacrimi si ingramadita sub perna. este regretul ca nu poti fi mai bun decat promisiunea ta ca ii vei da ce a cerut. numai sa nu planga. numai sa nu innebuneasca. numai sa nu te simti vinovat ca ai produs suferinta fiintei care depinde de tine neconditionat. depind de tine. nu ma vezi ca depind de tine? ce ma fac fara tine? spune-mi! teama ca vei fi judecat, pus la zid, executat.
Mirmidonii se legaseră cu brâul jurământului s-o asasineze pe Irizia şi să fure Şarpele de Aramă pentru a-l aduce în Ţilimuni, unde fiecare îşi ridica un altar pentru propria jertfă. Bolnav de aceeaşi crudă curiozitate, se amestecase în mulţime şi se lăsa pradă imaginaţiei fachirice care transforma, ca şi în mintea altora, iarmarocul într-un târg al ciudăţeniilor. Mai grav era că, aşa treaz cum era -de când plecase în călătorie, nu băuse nimic şi se ferea să comunice altfel decât prin semne- totul părea veridic.
Nu ştiu când s-a stins lumina, dar instantaneu m-am îngrozit, nu vedeam pe nimeni, nu auzeam nimic, nici măcar respiraţia nu mi-o mai auzeam. Primul gând a fost acela că am murit, dar deodată s-a luminat totul, ca atunci când revine lumina electrică după o pană de curent în noapte. Şi încep toate aparatele să-şi reia cursul de unde s-au oprit, frigiderul să zbârnâie, televizorul să redea emisiunea de ştiri, calculatorul să-şi lumineze ecranul.
În clasa I am avut primele mele creioane colorate. Erau așezate într-o cutie de carton grosolan, poros. Parcă era o hîrtie de maculator, îngălbenită de vreme și îngroșată de lipsa slovelor; șase creioane colorate erau, de la stînga la dreapta – alb, galben, verde, albastru, roșu, negru. Oamenii mari săltau din sprînceană, ce mare lucru culori la pachet? Copiii în schimb se plecau, așa cum mi se întîmpla și mie cînd candela din perete mă apăsa pe umeri cu lumină.
Comentarii aleatorii