Mi-am petrecut adolescenţa prin Bucureşti, pe Dudeşti şi Calea Văcăreşti. Unde, în afara derbedeilor din găştile de cartier - pe care îi frecventam cu asiduitate - îmi intrase în cap şi poezia. Şi, prin urmare, pe la 15 - 16 ani, iată-mă şi pe la cenaclul UTC (Uniunea Tineretului Comunist) unde m-am întâlnit, în afara lui Labiş (pentru scurt timp), cu Grigore Hagiu, Ilie Constantin, Nicolaie Breban, etc., şi Florin Mugur. Ne regăseam, în afara cenaclului, pe la unul şi altul, pe acasă. Mai mult pe la mine - după câte îmi amintesc - pentru că, în afara unui spaţiu mai mare, se mai găsea şi câte un vin bun de Drăgăşani sau Urecheşti, adus de taică-meu (inginer silvic) din deplasările lui prin ţară. Am şi acum în minte unele versuri ale lui Florin:

„Puştii de pe uliţe-au crescut
Au prin parcuri întâlniri în seară
Şi-mbătaţi de primul lor sărut
Trag, cu bărbăţie, din ţigară”.

Sau:

„Eram prieteni toţi, la cataramă
Nedespărţiţi in fiecare zi”

… aici intervine un lapsus; ideea era că unul dintre noi nu mai răspundea la apel -

Când, într-o bună zi,
„Undeva, pe-o stradă
Cu-o fată alături el trecea tăcut.
Ori n-a mai vrut prietenii să-şi vadă
Ori de iubire nu i-a mai văzut”.

Florin Mugur, că despre el e vorba, era de-o sensibilitate, modestie şi căldură cum n-am mai întâlnit la nimeni. Şi, fără să bănuiesc - cel puţin eu - se furişa, probabil tăcut, pe străzi, cu o muză din cenaclu, Iulia. La fel de tăcută şi sensibilă ca şi el. Care, apoi, i-a devenit soţie.

Timpul a trecut, cum trec şi eu peste ce mi s-a mai întâmplat, pentru că, aici, nu despre mine e vorba, ci de Florin. Si ne-am reîntâlnit, peste ani (prin 1970). El, redactor la "Cartea Românească"; eu, după ce redebutasem în "Luceafărul" (seria Bănulescu) şi iar îmi intrase în cap că aş fi poet, cu un volum de poezii în mână. Iar n-are importantă ce s-a întâmplat cu mine şi volumul meu (de fapt, într-un moment de luciditate, mi l-am retras, după ce fusese aprobat). Important e că Mugur rămăsese acelaşi, iar revederea cu el a fost, pentru mine, o adevărată sărbătoare.

Florin, intre timp, intrase pe deplin, fără să se furişeze pe uşa din dos ci firesc, cu modestia şi bunul său simţ inegalabil, în pleiada de poeţi de certă valoare care îi legau pe Nichita Stănescu şi Leonid Dimov (fiecare în felul lui) de Labiş care deschisese drumul, spărgând uşa proletcultismului.

Şi iar au mai trecut nişte ani. Până în decembrie '89. Când, în euforia evenimentelor, cu cine puteam să vreau să-mi împart bucuria? Printre alţii dragi mie (nu prea mulţi), cu Florin si Cezar (Baltag), din nefericire, acum, nemeritat daţi uitării după ce, amândoi, au plecat prematur dintre noi; dar nu înainte de a marca literatura română (proastă, bună - aşa cum e ea). Deci, iată-mă, faţă în faţă, cu Florin. Fără să observ tristeţea nemărginită care îl marca (am încercat să rememorez, de multe ori, faţa sa care însă nu mai vroia să apară, lăsând în loc numai acea tristeţe sfâşietoare). Şi atunci s-a petrecut cea mai prăpădită şi nenorocită gafă din viaţa mea: îl întreb ce mai face Iulia. Îmi răspunde: mulţumesc, bine. Şi l-au podidit lacrimile. Fulgerător, am înţeles. Şi nici nu ştiu cum am ajuns în stradă. Peste un timp am aflat că murise şi Florin (se pare, nu ştiu sigur, ca s-ar fi sinucis).

VECHE BALADA DESPRE PRINT
(de Florin Mugur, din volumul „Piatra palidă” pe care îl am în faţă şi care, dând peste el în bibliotecă, cu dedicaţie şi autograf, mi-a prilejuit şi scrierea acestor rânduri )

„O, arta fricii! Prea grăbite fapte.
El tremură-n amurg atât de tare
de parc-ar stăpâni deodată şapte
suflări şi şapte trupuri muritoare.
Cum să-l omori de şapte ori deodată?
Pe armele întinse din poveşti
pe umbra lor în iarba nemişcată
se-aşează moale cărăbuşi regeşti.
E-o primăvara cu fantome. Ţine
În stăpânire şapte duhuri de poet.
Ridicaţi armele, ţineţi-l bine
va trebui să-l omorâţi încet.”