Deschid ochii, nu văd nimic; încerc să-mi mişc mâna dreaptă şi ... nu reuşesc. Cred că sunt întins pe spate. Cu auzul vreau să desluşesc locul în care mă aflu... Vreau să mă ridic şi ... nu pot. Simt că am libertate de mişcare numai că ... nu pot. Cel mai rau mă deranjeaza ochii, nu inteleg dacă i-am deschis sau sunt închişi. Un singur zgomot mi-ar putea aduce o minimă orientare. Nu aud nimic, sunt în pământ.
Un transfer, la spartul târgului, de la un liceu la altul, trebuie că-i dubios din cale-afară. Și zic asta pentru că, atunci când se apropie bacalaureatul, nu se mai trag sfori pentru mutări, oricât de bună ar fi o școală. Însă, trebuie să spunem că ne aflăm undeva spre sfârșitul anilor 70, iar la școala în chestiune miza absolvirii era una aparte: până și ultimul absolvent primea repartiție la uzina de vagoane pe lângă care ființa, pe un post de lăcătuș, strungar, frezor, electrician ș.a.m.d. ori la vreun triaj din orașele „nod de cale ferată” din țară. Într-un an-doi intra în partid, primea casă „la bloc”, urma cursul de maiștri, ce mai, ca ceferist, era un om făcut.
Jean-François mă întreabă de Artur crezând că e un amant englez. Îmi vine să râd când o face, căci n-am cuvinte să-i explic cum că, de fapt, Artur a fost un soi de primată care m-a lăsat însărcinată. Familiile noastre s-au dat peste cap să ne însoare, să ne mărite, ce-o fi fost, dar repede, înainte să vuiască satul şi să-i chinuie, să-i ponegrească ani la rândul cum se întâmplă în enclavele acestea degenerate, în care ADN-ul se răsfrânge, se împarte, se-ntâlneşte, aşa că se prăbuşesc toţi psihic ajungând nişte rataţi cu spermatozoizi leneşi. Iar cum rataţii au timp liber, stau şi găsesc motive de arătat degete.
Acum locuiește singur. Casa pe care o avea în partea de sud a orașului i s-a părut prea mare, după ce soția lui a plecat luînd și mare parte din lucrurile lor. Îi convine acest bloc cu trei etaje, apartamentul mic de la parter. Domnului Dragu îi plac geamurile joase, cîteodată iese în fața scării, unde vecinii lui stau de vorbă sau joacă șah; nu are timp să îi salute, cu toate că nu pare a se grăbi undeva. Abia dacă știe cum îi cheamă. Sunt oameni bătrîni cu toții, ca el, îi vine să spună, cu tricouri bej sau verzi cu guler, unii cu pantalonii descheiați, alții cu ghete și iarna și vara. Toată scara se scufundă în tăcere și întuneric pe la 9-10. Domnul Dragu ține lumina aprinsă pînă tîrziu, dar la fel face și singurul tînăr din bloc, fotograful de lîngă el.
Ar fi putut atunci să i se schimbe destinul? Se întreba Ana gândindu-se la călătoria ei la Viena cu expoxiţia de pictură. Fusese o şansă ratată, aşa cum ratase ea totul în viaţă sau, şi ratarea era ceva determinat în destin?
Comentarii aleatorii