Era spre seară. Ziua îşi ostoia căldura şi trimitea în camera doamnei Narcisa Horjeta o boare plăcută. De undeva, de la etaj, se auzeau acordurile unei chitări. Un cântec trist şi vechi. Doamna Narcisa simţi cum i se umezesc ochii. Pentru că, trebuie să vă spun din capul locului, femeia era foarte simiţitoare. Ca în transă, îşi mişcă degetele pe tastatură. „Vine, se gândi ea, vine”. Despre inspiraţie era vorba.
„Despre ce să scriu: despre violet sau despre albastru ?, se întrebă ea, suspinând.
Înoată. Înoată şi se gândeşte. Se gândeşte şi dă apele la o parte, ca pe nişte oprelişti. Ar fi vrut să se jupoaie de gânduri, ca de nişte părţi cornoase ieşite prin piele. Numai că apa este aşa de prietenoasă, aşa de înţelegătoare. Te lasă să faci cum vrei. Nimeni nu ar fi ajutat-o să înainteze, să treacă, să uite... Alunecă, mai uşoară cu câteva necazuri...
Totuşi, mai aveau ceva în comun. Copiii. Singurul lucru bun pe care îl făcuseră împreună. Orice separaţie totală ar fi fost imposibilă.
încă o dimineaţă pierdută. notez în jurnalul de bord al comandorului erasmus de voluntari, rezervist şi veşnic înamorat de văduvele combatanţilor fără cauză.
în anul de graţie 2010, după Hristos, stau pe holul administraţiei finaciare, teleportat din corpul unui umanoid - în carcasa unui robot. iau primele probe de pe această planetă îndepărtată cu sute de ani lumină de planeta pământ. la ora nouă fix jandarmul de la poartă aduce micul dejun general, franzeluţa mini şi iaurtul, la fiecare ghişeu pe care tronează un carton cu inscripţia pauză de masă. ora zece trece direct prin mine, ca un manechin la o prezentare de modă.
Nu e lata ca e lunga, dar nici lunga sa ne-ajunga...
Ieri, pe când ieșisem în curte să mă soresc, am văzut cerul plin de fluturi ce se zbenguiau prin aer fără teamă și fără grijă. Unul s-a așezat chiar pe mâna mea și când m-am uitat mai bine am văzut niște înscrisuri pe aripile lui și cu migală am deslușit în slovele scrise taman povestea pe care vreau să v-o zic și vouă. Până să mă dumiresc și să mai văd și alte povești, fluturii plecaseră pe la alte case așa că am rămas numai cu astă poveste. Nu știu dacă v-o place, dar vă rog să-mi spuneți când oi termina ca să știu, și alta dată să nu mă mai uit după toate nimicurile și minunile.
Se spune că în anii premergători perioadelor caracterizate de nenorociri și războaie, numărul nou-născuților băieți îl întrece cu mult pe cel al fetelor. Asta doar în teorie, pentru că în practică Maria lui Trică Diaconu adusese pe lume, doar din `39 până prin `45, nici mai mult nici mai puțin decât șapte fete. Lica era cea mai mare. De frumușele, nu încape vorbă, una mai ocheșică decât cealaltă. Acu` las` că nici Maria și Trică nu erau tocmai urâții satului. Fetele se ajutau una pe alta și creșteau repede. Mulțumită lui Dumnezeu, toate erau sănătoase, chiar dacă, ce-i drept e drept, trăiau destul de sărăcuț. Dealtminteri Trică nici nu se mai supăra când, de la o vreme, cam des, auzea de la unul și de la altul că i se spune Calicul lui Diaconu.
Comentarii aleatorii