A fost odată o vrăjitoare tânără şi aparent extrem de fragilă. Mijlocul ei era subţire să o cuprinzi cu palma, iar toată ziua cânta. Ar fi dansat de dimineaţă până seara, apoi tot ar fi reuşit să zboare pe mătură noaptea întreagă. Avea magia în sânge. Cum începeau sclipirile primelor stele, cum o atingea în simţire prima rază de luna pe dată se transforma. Uita tot ce îşi propusese ca o fată normală, fără puteri deosebite.
În mod firesc ar fi trebuit să fie rea, însă era jumate -jumate şi bună şi rea. Pur şi simplu nu putea lua o hotărâre definitivă.
slabiciunea ei nu m-a pacalit niciodata. a fost mai puternica decat mine. este. a stiut mereu sa ceara si sa planga. sa ameninte, sa planga si sa ceara. am nevoie si plang, a spus. da-mi pentru ca cer! ai promis, ai jurat. da-mi! altfel, plang. innebunesc de durere. nu ma vezi cum innebunesc de durere? este iubire? este tricoul vechi din dulap? este camasa de noapte udata cu lacrimi si ingramadita sub perna. este regretul ca nu poti fi mai bun decat promisiunea ta ca ii vei da ce a cerut. numai sa nu planga. numai sa nu innebuneasca. numai sa nu te simti vinovat ca ai produs suferinta fiintei care depinde de tine neconditionat. depind de tine. nu ma vezi ca depind de tine? ce ma fac fara tine? spune-mi! teama ca vei fi judecat, pus la zid, executat.
Pentru a suplimenta datele pe care le avem despre Stefan Doru Dancus, vă voi vorbi în continuare despre domnișoara Nogradi. Era fată bătrână, avea 32 de ani. Nu mai visa, trează, la Feți Frumoși și puțin a durat până când și somnul i s-a golit de vise: domnișoara asta era o anomalie a naturii. Am întâlnit-o într-un local ieftin, ghicea în ceștile de cafea - așa își câștiga pâinea și cafeaua. De la masa alăturată, i-am făcut semn și ea a venit să-mi ghicească în ceașca ciobită din care am băut un lichid amar, neplăcut. Și-a făcut datoria, a studiat cu atenție vasul acela din ceramică arsă. Era o femeie frumoasă, împlinită, perfect construită pentru ființe provizorii ca mine. Mi-a luat palma dreaptă, a făcut ochii mari.
Luni dimineață, 8:30. În general mă trezesc la 8 ca să am timp să-mi beau cafeaua și să fac un duș. La 8 mă linge câinele pe tălpi, azi nu m-a lins nimeni și deja îmi beau cafeaua în mașină. M-am sculat din pat și am sărit direct în periuța de dinți. M-am îmbrăcat în grabă și am ieșit din casă cu ceașca de cafea în mână. Dacă nu prind nici un ambuteiaj, probabil că o să întârzii maximum 5 minute. Cafeaua e tare.
Orașul e gol, nu e nimeni pe străzi, mi s-a părut ciudat abia la a cincea gură de cafea care m-a trezit de-a binelea. Circul singur pe șosele. Drumul până la serviciu a fost ușor și am ajuns cu 10 minute înainte de 9. N-am văzut nici un om și e luni dimineață.
“Haos cu fărâme de iubire” îmi spune. Mai demult era "paradis cu fărâme de iubire". Se pare că în timp toate lucrurile bune se transformă. Nu, nu mor, nu dispar, se transformă. Paradisul în haos, iubirea în ce? Ură? Nu, nesiguranță: veșnica lipsă de plasă în golul în care te arunci ca un dement pentru că, deh, iubești, deci păzea că trebuie să mă izbesc de asfalt de la 10.000 de metri. Dar eu am zburat, voi v-ați continuat existențele mizere pe asfalt, ați coborât cu liftul, nu v-a crescut nivelul adrenalinei, ați viermuit sentimente, voi.. voi nu ați iubit! Voi nu ați înghesuit într-o cameră o iubire mult prea vastă pentru o cameră fără aerisire. De ce atât de vastă? Păi să vă explic.
Comentarii aleatorii