Seara de iarnă aluneca încet către văi, ca un fluviu întunecat și greu, rostogolindu-se în cascade de pe crestele cenușii ale munților. Mai erau două zile până la Crăciun. Gerul mușca cu poftă din mormanele de zăpadă ce înconjurau pereții de bârne ai casei. Vitele fuseseră deja băgate în grajd, mulse iar laptele turnat în bidoane. Din odaie, printr-un ochi de geam, bărbatul privea, printre florile de gheață, la primele stele ale nopții. Singurătatea îi fusese un prieten bun în ultima vreme, mai ales de când, după moartea tatălui, se întorsese să locuiască în vechea casă părintească împreună cu mama sa. Era o casă mare, frumoasă, cu etaj, construită în stilul tradițional huțul, cu tavan de bârne, covoare de lână și perechi de coarne de cerb pe pereți.
Un apartament standard construit în perioada comunistă. Un mic apartament de trei camere cocoţat la etajul 10 al unui bloc cu 10 etaje. Cerul deasupra. Acelaşi cer al tuturor, indiferent unde s-ar afla situaţi geografic. Un cer comun ce înglobează toate visele, speranţele, rugăciunile, disperarea... Jos, praful, asfaltul ce se topeşte vara atunci când căldura uneşte cerul cu pământul, pubelele cu gunoaie, cojile de seminţe scuipate de cei care stau de vorbă în faţa blocului, câteva buruieni murdare şi din loc în loc, înşiraţi în linie dreaptă, tei. Parfumul lor însă, este înăbuşit de mirosul maşinilor parcate, de fumul din bucătăriile în care se prăjeşte ceapă, de roşiile putrede aruncate din magazinul de legume de la parter, şi aşa mai departe.
El îmi citea visele doar punându-mi degetul pe frunte.Stăteam nemişcată între genunchii puternici. Nu aveam nimic de ascuns, însă o luptă cumplită se dădea în mine, simţeam o tensiune imensă pe şira spinării.
Poţi, hai că poţi, şoptea îndârjit. Lasă-mă să pătrund. Acum te rog, acum, iubito.
Era infernal cum putea să doară, să obosească, să excite. Mă simţeam dezbrăcată până în adâncul fiinţei, virgină, avută, sorbită particulă cu particulă cu evident efort,cu sentimentul de himen ce incomodează. Nu ştiusem din ce zbor sunt făcută, ce gust am.
În mine se deschidea un al nu ştiu câtelea simţ. Recunoşteam dragostea din trei unghiuri, al meu, al său şi al nostru.
– Apăi Micloş să-ţi trăiască muierea că tare mult bine mi-o făcut! – spuse unchiul Fedea ieşind
de la primărie. Apoi, parcă râzgândindu-se, adaugă:
– Mi-o făcut pe dracu’ că de nu aveam cucăru’ nu se temea nimeni de mine, dar aşe... Ia uite! –
scoase unchiul un şomoltoc de bani. – Şi pădurariu tot pentru asta mă cheamă! Se tem toţi de cucăru meu, las’ să se teamă mama lor de curvari! Uite numa: şepte sute şi cu şepte sute fac o mie patru sute, plus de la pădurar şepte egal două mii o sută lei. Apăi no, că atâţia bani nu câştigă un băieş într-o lună, cât câştig eu cu cucăru într-o noapte şi stai că nici n-am văzut nimic, aşe să mă vadă pe mine boala cum i-am văzut eu pe îştia trei la muierea lui Micloş.
Din "5. Ceasul de zaț și busola de cenușă" din volumul de debut "Să îndeplinim dorinț
sunt o femeie ușoară și stătea în lotus pe covorul meu maramureșean tocit, cu firele duse, culorile șterse într-un singur loc. de când intrase prima oară în casa mea șezuse pe locul acela de parcă o mână nevăzută i-ar fi zis fetițo casa asta e ok, câteva neregularități și dacă vrei să faci lucrurile să meargă e bine să le acoperi cât poți tu de bine; oricum sunt o femeie ușoară așa că își așeza mâna pe locul unde covorul meu pierdea din prețul de cost. aceeași mână îmi spunea, dar ea nu avea de unde să știe scoate-o în lume, afișează-te cu ea, pe urmă tot ce e în casa ta va valora o avere, călcat de ea în picioare, așternuturi transpirate de ea, prosoape de baie pătate cu vopseaua ei proastă de păr, ceașca din care numai ea obișnuia să bea, receptorul de care a stat lipită urechea ei.
Comentarii aleatorii