«Nu-mi pare rău că mă duc,
Da-mi pare rău după plug,
După plug și după boi,
După părinții-amândoi,
După plug, după rotile,
După dragile copile...»
(dintr-un vechi cântec de cătănie din Maramureș)
I
De sfântul Ispas, curtea lui Ion Negrea se umplu de oameni.
Ei bine, nu! a zis ea şi eu deja mă plictisisem trăgând cu ochiul prin gaura cheii la scălămbăieturile lor sinistre ce deveniseră de la un timp ritual îmbrăcat în lapte şi miere încă de la început de fapt de când îi cunoscusem şi am devenit astfel vecini de apartament sub acoperiş acolo la mansardă unde razele soarelui încing tabla în zilele călduroase de vară şi simţi cum picură paparudele prin acoperiş când vrea să plouă şi nu mai plouă iar dansul lor nu te mai satisface nici măcar din punct de vedere estetic pentru că bozii atârnaţi în faţă şi-spate au murit degeaba mai apar şoldurile lor arămii plânse în mătasea sudorii frunzele veştede te fac să bănui că dincolo… de aceea mai trag cu ochiul din când în dând fuga la gaura cheii ca un divertisment aşteptând să văd cine ştie ce miraj din soarele lichid…
A fost odată o scoică foarte bătrână.
Trăise mii de ani pe malul mării și încă mai avea de trăit.
Dar cel mai frumos era că putea vorbi…
În fiecare dimineață, niște copii de melci - care scoteau numai ochii și urechile din cochiliile lor strălucitoare - o ascultau cuminți.
Iar scoica stătea într-un fotoliu de sidef, se prefăcea că dă pe gât un strop de apă de mare dintr-o ceșcuță din care mai rămăsese doar toarta și povestea…
Mai mult povești din vremurile de altădată, care păreau inventate pe loc.
Însă nu erau inventate și melcișorii aveau să se convingă singuri de asta, peste alte și alte mii de ani…
Într-una din zilele de neuitat, când pe plaja pustie se plimba o rază de soare în căutarea celui mai sclipitor bob de nisip, scoica, în loc să înceapă o nouă poveste, tăcea…
- Am putea să te punem la încercare, spuse bibliotecara, zâmbind fără răutate.
Erau patru în biblioteca spitalului.Tânăra asistentă încerca și ea să zâmbească, imitând-o pe psiholoagă. Părea o glumă.
Totuși el întrevăzuse ceva, pentru că stătea încruntat și aștepta ca bibliotecara să continue.
E adevărat că fusese cam vehement în expunerea lui. Fost pacient și actual logodnic al asistentei de lângă el, le vorbise celor trei femei cu o înflăcărare poate deplasată. Ca să le explice lor, scepticelor, ce înseamnă dragostea. Că nimic nu o poate stăvili. Că vine și pleacă dar botează totul cu numele ei.
Doar logodnica lui îl credea.
Oare nu era de ajuns?
Lumea lui Octo-Yuè se înalţă undeva sus, deasupra norilor, ea este o picătură de galben acoperită de un ochi albastru, numit ochi dumnezeiesc, lumea aceasta este o ciutură de apă nevăzută, care curge, toamna, pe buzele nimfelor, şi cât de multe aş mai putea spune, dragă Laura, despre Octo-Yuè, dacă nu ar fi fost vina asta atât de acută că te-am lăsat, ca data trecută, din nou singură, şi, totuşi, eu ştiu, ai reuşit să ne vezi, pe mine şi pe tatăl meu, descoperind taina fluturilor care intră, pe o portiţă mică, într-un castel de nisip regal.
Comentarii aleatorii