Din arborii prea mici, cu frunzele lor ca din hârtie de orez, cu fructele albastre, în care stau ghemuite seminţele, vor germina spiriduşii cu genele purpurii, da, aşa se nasc ei, fără putinţă de tăgadă. Pur şi simplu, fiecare spiriduş cu genele purpurii s-a născut dintr-o răcoroasă, enigmatică sămânţă de arbore mărunt, cu fructele albastre încă mult mai mărunte, semănând cu gutuile căptuşite cu o bundiţă ingenioasă de puf, cu pulpa amărui-acrişoară. Câte o stea din marţipan în vârfurile piramidelor vegetale, mirosind a scorţişoară, discret şi fin, la fel de fin ca o undă spectrală. Şi trebuie să fim crezuţi pe cuvânt.

Până şi moşnegii satului întorceau capul după ea, cât despre flăcăi... nu era unul care să nu o fi măsurat cu privirea din cap până-n picioare. Unora, văzând-o, le sticleau ochii de pasiune, alţii uitându-se la ea nu erau în stare să-şi ascundă poftele, iar alţii doar o mângâiau cu privirea adorând-o ca pe o capodoperă a frumuseţii. Când trecea plutind prin sat, cu sapă în spinare, cu cosiţele negre căzute peste sânii frumos arcuiţi, într-o linie nici copilăroasă nici matură, flăcăii turbau privind-o. Seara se apropiau timid de portiţa ei vorbindu-i cu entuziasm despre dragoste, ea îi asculta tăcută cu capul puţin plecat. Nimeni nu a îndrăznit vreodată să o atingă, temându-se parcă să nu-i pângărească frumuseţea.