Între multele nătângii ce puteau exista pe la mijlocul anilor `50, cu siguranță una îi scotea din minți pe toți recruții patriei. Zăceau prin cazărmi mai bine de trei ani, timp în care tamajori bețivi și colonei semianlfabeți le făceau zile fripte, într-o contradicție totală cu cele deprinse din traiul civil, indiferent că erau plugari săraci ori lucrători prin fabricile care începeau să-și dea binișor drumul de-acum după război.
„Dacă un orb și unul care poate vedea sunt amândoi în beznă, între ei nu există nici o deosebire. Când va sosi lumina, cel care vede o va zări, iar cel orb va rămâne în întuneric” - Evanghelia după Filip
Cafeneaua aceea ar trebui să fie celebră. Tocmai ieșea din necesar purificatoarea recluziune autoimpusă, începea să străbată câmpiile lui albastre și, brusc, a văzut un braț îmbrăcat în delicată mănușă desenând forme în aer.
Uneori se surprindea negociind cu întâmplarea, zbătându-se între nenumăratele alegeri pe care le avea de făcut.
III.
În tren, oamenii comunicau din priviri. În cazul în care aveai mai mult de mers, puteai să-ți faci o mulțime de cunoștinte noi. Era și un lucru util pentru că cei care ajung la serviciu la ora 10.00 sunt angajați importanți, cu privilegii. Cu mici Iude sau excepții…
El chiar se reîntâlnise încântat cu două persoane pe care le cunoscuse cu o zi în urmă. Era sigur că sunt amici și că stau în aceeași zonă. Cam atât putea spune dar era destul având în vedere că se priviseră doar două zile.
Motto: Înțeleg că s-au înmulțit peste măsură șarlatanii: trăiesc de azi pe mâine dar spinarea altora suportă cheltuiala. Ne speculează mila, încrederea stupidă că ajutându-i (miluindu-i) ne ajutăm pe noi înșine, ne crește capitalul în Rai. Ar trebui să fim duși cu toții, ăștia, miloșii, la o școală de corecție a senzațiilor morale. Să nu ne deplângem atâta soarta în fața lui Dumnezeu. Ce ridicoli trebuie că părem, niște continente, acolo, de jeluitori, care se fandosesc unii în fața altora. Dacă prin absurd ar dispărea obiectul jeluirii, am fi în stare să ne auto-torturăm. Nu suferința, jeluirea suferinței noastre este mobilul milei noastre. Orice deznodământ devine cumplit de hazliu când îți dai seama că nu-i decât o repetiție a bocetului omniprezent și atât de ușor de atins.
Comentarii aleatorii