Ceasul anunța ora 07.30. Micul Iuda vru să seteze alarma la nivelul 5, pentru că melodia silențioasă n-ar fi reușit decât să-i strecoare încă un vis psihedelic în somnul matinal. Deocamdată se rezumă să-l oprească. Altfel, avea să sune peste încă 10 minute, încă 10 minute, încă 10 minute…
Luă o țigară din pachetul cu dinți stricați și se duse dezbrăcat pe balcon, trăgând după el un aer ciufut de dimineață.
Din blocul alăturat îl văzu ieșind pe bătrânelul care adoptase un câine vagabond. Cei doi se scoteau la plimbare în fiecare dimineață, la aceeași oră, același minut. Știa asta, pentru că îi urmărise câteva zile la rând. Fără să vrea, bineînțeles.
Alunecare. Coamele uriașe ale norilor albi se învolburează din nou la orizont. Jos, printre firele înalte de iarbă, mă scald în lumina diafană a cerului. Pot sta așa, fără să mă mișc, ore întregi, cu mâinile îngropate sub cap, privind la insulele imponderabile de puf ce se scurg pe deasupra mea. Formele lor mereu schimbătoare recită pe mii de voci noi și noi istorii enigmatice fără să obosească vreodată. Alături, destul de aproape, se aud valurile înspumate care mângâie plaja. Îmi imaginez că apele mării se contopesc la orizont cu infinitul, două nuanțe de albastru, asortate la unison. Dacă reușești cumva să înoți până acolo te poți înălța imediat în aerul cald, printre râurile de eter. Deși nu te pot vedea, știu că ești undeva acolo sus, cu aripile întinse, privind spre pămînt.
Când Zeus ieși în stradă ploua mărunt și era baltă lângă baltă. Nu era o zi bună de umblat teleleu. Cum nu mai ieșise de ceva vreme, parcă îi părea rău că își găsise tocmai ziua asta să scoată nasul în lume. Când te uitai în sus, la norii compacți, puteai să juri că cerul, oricât de mare ar fi fost el, s-a înecat în stratul de umezeală gri-pâcloasă care îl acoperea. Cu siguranță, lumea asta de azi e altfel decât și-o amintea. Casele s-au micit în spatele gardurilor, diluate de apa ce curge în neștire, și se scurg acum încet, anevoios, în șanțuri. Dar asta este, ce să-i faci, n-are el noroc azi.
M-am hotărât să scriu in tren. Știu, nu e ca și când ai scrie acasă, așezat comod în fața calculatorului, cu o cafea/bere și o țigară la îndemână. Și totuși, e foarte simplu. Îți cumperi un caiet, liniat sau în pătrățele demarcate albastru, un pix sau, dacă ești norocos, un creion, mecanic sau normal, de care o fi (creionul este superior, pentru simplul motiv că alunecă pe hârtie mai încet decât pixul, lăsând timp gândului să se deșurubeze în tihnă).
În camera cu douăzeci și patru de paturi, plus cabina profesoarei, a intrat tovarășa aceea blondă, cu părul numai sarmale-n foi de varză. Avea o mapă maro în mână și ținea pixul ca pe o prelungire a arătătorului, gesticulând larg, în timp ce ne-a spus răspicat că toată lumea trebuie să se adune la ora patru la rond. În costumul de pionier. Apoi a plecat să anunțe în toată colonia că se pregătește un eveniment de excepție.
Comentarii aleatorii