Alunecă pe gânduri până la alb, din ce în ce mai alb, atât de alb că nici gânduri nu mai erau, niciun contur.
Doar picioarele îi foşneau sub pătură ca două frunze, câte-un oftat scăpa şi el împiedicat, răsuflat cu întreruperi, târându-se-n genunchi pe piept în sus.
Prin geamul mansardei se vedea un colţ de zid negru şi ar fi vrut o siluetă de pisică şi-o felie albă de lună, fără seminţe, ca să pornească din nou mecanismul cu gânduri peste balustrada ruginită, ruginie, rostogolirea pe acoperişuri până ce ochii i-ar fi înnoptat prea obosiţi pe dinăuntru.
Geamul mansardei cădea în unghi, somnul venea şi el sprijinindu-se în coate, pitulându-se pe după umbre ca un hoţ.
Tăchiță Bădeanu se apropia văzând cu ochii de acea vârstă despre care cei mai mulți spun că te plasează undeva în toamna vieții. Nici el nu știa cum s-a făcut de i-a trecut ca printre degete atâta amar de ani. În satul lui, Glodenii Târgului, o adunătură de nici o sută de case, unele făcute din hlei amestecat cu paie și acoperite cu stuf, era singurul navetist. Care vasăzică avea slujbă la oraș, fiind muncitor la IGO (Întreprinderea de gospodărire a orașului) și, în consecință, oarece lefușoară. Asta presupunea ca zilnic să o ia pe jos, peste câmp, cu noaptea în cap, către halta aflată la vreo oră de mers la pas – pe vreme bună, de unde, mai departe lua Personalul.
Doi copii galbeni bat mingea în parcare. Maşinile se feresc la fiecare şut. Doar mîţele ascunse printre roţi tresar şi miaună. La geamuri bătrînii privesc agitaţia, scuipă în sîn, unii înjură. Impasibili, copiii galbeni lovesc mingea şi ţipă cu putere. Doi copii roşii se alătură copiilor galbeni. Babele ies la geamuri, înlocuiesc moşii saturaţi de atmosferă albastră. Babele nu au dinţi, molfăie cuvintele cu greutatea plumbului ce îl purtau în măsele.
A fost odată o scoică foarte bătrână.
Trăise mii de ani pe malul mării și încă mai avea de trăit.
Dar cel mai frumos era că putea vorbi…
În fiecare dimineață, niște copii de melci - care scoteau numai ochii și urechile din cochiliile lor strălucitoare - o ascultau cuminți.
Iar scoica stătea într-un fotoliu de sidef, se prefăcea că dă pe gât un strop de apă de mare dintr-o ceșcuță din care mai rămăsese doar toarta și povestea…
Mai mult povești din vremurile de altădată, care păreau inventate pe loc.
Însă nu erau inventate și melcișorii aveau să se convingă singuri de asta, peste alte și alte mii de ani…
Într-una din zilele de neuitat, când pe plaja pustie se plimba o rază de soare în căutarea celui mai sclipitor bob de nisip, scoica, în loc să înceapă o nouă poveste, tăcea…
Vântul turbat e o cauză nobilă de discuție. Un vânt turbat stătea
într-un colț abscons al zilei rozându-și unghiile de ciudă. In alt
colț al sălii de bal infantele își puneau în vedere nurii apocaliptici
și mărgelele antiangoasale cumpărate șiret de la precupețe cu
fuste mari, largi, sub care ne puteam ascunde concretul și
siguranța de atâta cutare negăsire.
Madrigale se rostogoleau sărate, prelinse din bucătăria
largă, afumată unde soldații pe cai sărutau din buze, nevestele altora.
Era cald și niciunsteag nu flutura în bernă.
Pasta din caserole era exact al dente îmbibată în uleiuri râncede de
Comentarii aleatorii