Chiar dacă am avut multe lucruri de rezolvat la firmă, nu am uitat de vocea misterioasă de la telefon, „Silvia”. Încercam să mi-o amintesc atunci, în momentul lansării primului meu volum de poezii, însă doar zâmbetul ei îmi rămânea. Am căutat şi printre fotografiile din sală: nu apărea. Cu Victor am ţinut foarte puţin legătura după terminarea facultăţii. M-a surprins că a fost prezent în sala în care am lansat prima mea carte de poeme. Ne înţelegeam bine în facultate. Era un tip fantezist, deschis la minte, plăcut de femei, superficial şi puţin profitor, aş putea spune. Avea mereu mai multe iubite deodată. Reuşea să se descurce de minune, cel puţin eu n-am auzit vreodată ca una dintre ele să afle de cealaltă. Ştiindu-mă interesat de situaţii picante, îmi arunca uneori câte o pastilă.
I se făcu la un moment dat somn. Un somn bun, copleșitor. Se ghemui pe cimentul pe care nu îl simți deloc rece, își căută o poziție comodă și adormi. Un somn lung, fără vise.
Transpiră puțin. Cînd se trezi nu mai era agitat. Încercă să se întoarcă cu fața în sus și în clipa aceea simți că se atinge de cineva. Tresări brusc speriat. Primul gînd îi zbură la mortul întîlnit ieri. (De fapt nici nu știa dacă poate vorbi în termeni de zile, de azi sau ieri. Acolo nu văzuse soarele sau un alt mod în care să determine trecerea timpului.) Gîndul că ar fi putut să doarmă lîngă bărbatul mort îl făcu să se scuture și să se îndepărteze repede.
Fix ora şapte pe pod. Roşcovanul fix în ochii mei. Cu bliţ, cu euforie cu tot. Întorc privirea spre dreapta, brusc mă încrunt în timp ce-mi face cu ochiul printre copaci. Îmi pun o mână cozoroc, dar până când?! Dacă s-ar putea conduce numai cu picioarele! Sau cu gândul... Ar fi cam riscant.
Simion are capacul lui de canal, în parcul din fața Gării de Nord, pe aleea principală. Locuiește central, cum s-ar spune. Capacul e unul cu ștaif, din fontă, cu înscrisuri emboss - Uzinele Comunale București, 1929. Unii au aplecare către capacele astea noi, cu marcajul – sînt beton!nu mă fura - dar Simion îndrăgește fierul, are o rezonanță aparte.
Noaptea, cînd pune capul jos, își aude inima, poc poc poc !, parcă Domnul îi bate caiele de argint în tîmple, să nu i se tocească simțurile.
Am venit cu soţia la invitaţia lui Dan şi a Aureliei; au vrut să ne anunţe că se căsătoresc şi ne-au propus să le fim naşi; am băut şi am sărbătorit. Pe la două, două şi ceva noaptea, am aţipit. M-am dus în sufragerie şi m-am întins pe canapea; când m-am trezit, lângă mine, erau ăştia pe care nu-i cunosc, doi bărbaţi şi o femeie.
Comentarii aleatorii