Astăzi am mâncat bureți. Gabriela i-a găsit. Gabriela este vecina mea. Eu îi spun Gabi. Suntem prietene nedespărțite. Am fost să vedem un cuib de pasăre. Dar era gol. Și ne era foame. Gardul de la grădina lui nenea Sandu are șarampoi. Eu am crezut că „șarampoi” e un balaur negru. Dar era doar un copac tăiat, pe care se sprijinea gardul. Și, cel mai bun lucru, era plin de bureți. Apoi i-am mâncat. Nu pe toți, că erau prea mulți și n-am putut, dar am păstrat secretul ca să mai mâncăm și mâine. Aveau gust ca dopul de plută, dar, de foame erau buni. Erau negricioși, cu marginea galbenă. Am cerut apă, că ne era sete.
Se trezi cu o profundă senzație de rău. Rău și deznădejde. Era clar acum că realitatea aceea era reală. Adică nu era un vis. Deși în momentul cînd conștientiză acest lucru se înfioră brusc: dacă de fapt lucrurile se inversaseră. Dacă ceea ce experimenta în spațiul acela alb lăptos, în pijamaua aceea spălăcit înflorată, era de fapt un vis..? La urma urmei totul era în funcție de momentele acelea pe care el le numea trezire și adormire. Dacă de fapt ele funcționau acum invers? Se scutură enervat de neputință. Nu, nu voia să își piardă mințile.
Vara era pe sfârşite, gospodinele începuseră să-şi facă giji pentru bugetul destinat zacuştelor, gogonelelor, verzei şi pepenaşilor de pus la murat, dar ei nu-i păsa, câtuşi de puţin, de vânzoleala aia care se repeta an de an.
Învățasem cine sunt. Pentru cei mai mulți oameni, realitatea este experimentală. Cu mine însă, cel puțin în anii de copilărie, a fost altfel. Satul meu, muntele, râul, pădurea. Casa mea. Părinții, ceilalți copii din sat.
Sunt fericit pentru că trăiesc în România deoarece nicio zi nu seamănă cu alta, cel mult preia unele idei rumegate în ziua anterioară. Sunt fericit să aflu că mulți dintre colegii mei scriau pe genunchi note informative la securitate doar pentru a mă ridica în slăvi. Unii dintre ei au ajuns senatori, deputați, miniștri... Încerc să-mi imaginez cum îl aborda securistul pe Dacian, fostul meu coleg de liceu, de facultate și de intreprindere. Își aprindea tacticos o țigară și îi explica utilitatea compunerilor cu iz literar pentru bunul mers al societății, după care îi oferea un formular tip. Securistul pleca iar Dacian scria inspirat până peste urechi de muza Securității. De ce ar fi făcut Dacian asta? Pentru foloase materiale, pentru favoruri personale, pentru celebritate? Nicidecum.
Comentarii aleatorii