Dezvelitoarea vieţii trecuse. Ţintele gândurilor sale erau miezul de oglindă, arhitectura negării şi desfrâul sufletului. Veştmântul tăcerii înspăimântase şi făcea să cadă roua suferinţei în toate corăbiile nostalgiei. Curcubeul misterului acoperea cauzele săriturii în crepuscul. Privi în sus. Viermii văzduhului plecaţi în căutarea prăzii, aruncau penele viitorului. În forfota ideilor, revăzând susurul dimineţilor, se apropie de mulţime aflând despre urâţenia hazardului. Se transformă şi el într-unul din sorbitorii nimicului, stând la coadă pentru a se bălăci în nemaivăzut.
Ușa se închise și dincolo de ea rămaseră norii alungând oamenii, străzile așteptând încinse, frunzele îmbrățișând crengile presimțind vijelie.
Interiorul îl copleși. Zidurile se căptușeau unele pe altele, în culori inventate. Plăti și începu să urce înspre acoperiș. Undeva, o ușă îi era interzisă. Zâmbi. I se părea chiar normal, o astfel de casă trebuia să aibă nu una, ci sute de uși tabu, ca și cum toate poveștile din lume ar fi poposit aici în cele din urmă și-ar fi uitat să mai plece. Mâna pe clanță, bineînțeles că-i descuiată, dincolo nu se deschise un hău nu năvăliră monștri, doar un glas izbucni dinspre toate ferestrele deodată: Estas el cartero?
Ceasul anunța ora 07.30. Micul Iuda vru să seteze alarma la nivelul 5, pentru că melodia silențioasă n-ar fi reușit decât să-i strecoare încă un vis psihedelic în somnul matinal. Deocamdată se rezumă să-l oprească. Altfel, avea să sune peste încă 10 minute, încă 10 minute, încă 10 minute…
Luă o țigară din pachetul cu dinți stricați și se duse dezbrăcat pe balcon, trăgând după el un aer ciufut de dimineață.
Din blocul alăturat îl văzu ieșind pe bătrânelul care adoptase un câine vagabond. Cei doi se scoteau la plimbare în fiecare dimineață, la aceeași oră, același minut. Știa asta, pentru că îi urmărise câteva zile la rând. Fără să vrea, bineînțeles.
Un bărbat cert Maria Băluțencei n-a avut niciodată. Pe Icu și Mucel, cei doi băieți ai ei, unul într-a opta și celălalt într-a cincea, nu se știe cu cine-i făcu. Încă tânără, poa` să fi avut un pic peste treizeci de ani, Haba, poreclită așa de femeile temătoare pentru bărbații lor, lucra la grajdurile ceapeului, adică «la vaci», cum spuneau consătenii care aveau plan la câmp, cu o oarecare doză de răuatate. Tot aici făcea zile-muncă și Vasile Doban. Pleca de acasă dis-de-dimineață, pe la patru-cinci, fie vară fie iarnă, gata îmbrăcat în salopeta-i murdară și mirosind a bălegar, încălțat cu gumari sau cisme înalte de cauciuc, după cum era drumul – glodos ori uscat. Pe Anuța, nevastă-sa, n-o mai trezea, că oricum nu trebuia să-i dea de mâncare.
Din arborii prea mici, cu frunzele lor ca din hârtie de orez, cu fructele albastre, în care stau ghemuite seminţele, vor germina spiriduşii cu genele purpurii, da, aşa se nasc ei, fără putinţă de tăgadă. Pur şi simplu, fiecare spiriduş cu genele purpurii s-a născut dintr-o răcoroasă, enigmatică sămânţă de arbore mărunt, cu fructele albastre încă mult mai mărunte, semănând cu gutuile căptuşite cu o bundiţă ingenioasă de puf, cu pulpa amărui-acrişoară. Câte o stea din marţipan în vârfurile piramidelor vegetale, mirosind a scorţişoară, discret şi fin, la fel de fin ca o undă spectrală. Şi trebuie să fim crezuţi pe cuvânt.
Comentarii aleatorii