În unduirea zilelor de vară se simțea uitat, ca și orășelul de provincie în care-și număra clipele timp de trei luni pe an. Trei luni de combustie a gândurilor topite în arșița nerăbdării de a părăsi locul acela, în care sufletele localnicilor erau siluite de incertitudine și mergeau în cârjele indiferenței și resemnării. Confuz, dar neresemnat, își făurise un surogat de refugiu în lectura prelungită și plimbările chinuitoare prin parcul central. O falie de fericire pe care se aciua an de an era plecarea la mare, unde își limpezea gândurile în albastru și în acorduri de blues susurate de terasele Vămii Vechi, loc de pierzanie al atâtor boemi, constrânși, ca și el, de nimicnicia orașului, să se retragă temporar în limbul acela rupt de lume, pe plaja stăpânită doar de soare și scoici.
Stau amândoi în metrou unul lângă celălalt. Nici măcar nu se ating. Și-a scos o carte din geantă. Ea. Își ține echilibrul cu greu. În spatele ei, ar putea să-i citească peste umăr, dar îl împiedică pielea ei albă, ceafa dezgolită, pata mică, roșiatică ce se întinde până la umeri. Mâna lui care nu se apropie de gâtul ei. Gâtul ei, ceafa albă, pătată. Goală ceafa ei, mâna lui, degetele lui.
Ea citește. Când se eliberează un loc, ea se apropie lent. Sunt atâtea persoane în picioare, un singur loc liber. Iar ea a făcut doar un pas, cu paltonul ei lung, și toți s-au oprit ce caută femeia asta ciudată aici. Dacă ea vrea să se așeze, toți s-au oprit și așteaptă.
El o chemase, ea venise. Venise la prima lui chemare, amantă supusă să-i fie, cum nu a fost vreodată. Venise să i se dăruiască lui, poetului bărbat, bărbatului frumos, frumosului nebun al marilor iubiri, care a făcut-o pentru prima oară în viaţă, să se simtă femeie, să cunoască plăcerea fără ca el să o atingă.
Ilaria încercă să-și potrivească pașii cu ai băiatului. Mergeau alături de vreo douăzeci de minute și când nu se mai sincronizau, ea avea ciudata senzație că nu o să le meargă bine. Era doar o superstiție. Pentru că oricum nu le mergea bine.
Îi acceptase invitația de a pleca împreună la dans, deși nu știa prea multe despre el. Doar că îl cheamă Oli. De fapt, lumea răutăcioasă îl striga : Oli, chiorul! Ilaria a condamnat dintotdeauna răutățile gratuite ale lumii! Și poate de aceea, îi acceptase invitația. Nu știa de la ce venea Oli. Poate de la Olivian, sau poate de la Oliver. Nici nu avea importanță.
Și acum - despre "Inclupatul" Bârligiu.
Domn-inginer, mă copile…hai cu mine. Îl privesc surprins. Bârligiu se ridică greoi. Își ia din cuierul-pom pelerina cauciucată. Frunzăresc raportul de la sonde (tocmai a fost transmis la întreprindere; se transmite de două ori pe zi: dimineața, la ora 5 și seara, la ora 8. De la întreprindere, la trust; de aici, la minister. Invariabil, în fiecare zi - ca un ritual). Îl închid în sertar. Încui. Pun cheia la locul ei, sub birou - s-o găsească brigadierul de schimb, dimineață. Îmi iau canadiana. O îmbrac din mers.
Comentarii aleatorii