Trecea în fiecare zi prin fața unei case din piatră, cu balcoane purtându-și ornamentațiile de fier forjat așa cum pomii își poartă primăvara promisiunea florilor. Seară după seară, pasul învățase apropierea înaintea ochilor, și cadența lui se rărea pe măsură ce casa creștea, cenușie. I se părea, de la o vreme, că și strada are alt aer în fața acelei case, parcă mirosea a liliac și a struguri negri totodată; zgomotele se înfundau în zidurile ce se prelingeau unele într-altele. Nu zărise nici o linie dreaptă, casa avea o formă oarecum ovală, cu fațada ondulată, ușa boltită, ferestrele clipind din piatră. Până și acoperișul, atât cât putea el să îl vadă, se amesteca, la ceasul la care trecea el pe-acolo, în albăstriul cerului.
Totul a început în momentul în care Mitică a primit bizarul mesaj pe telefonul său mobil. S-a holbat vreo două minute la ecranul de culoare albastră, apoi le-a zis celorlalți:
-Bă, bă, ia opriți, bă, muzica și veniți încoa!
Cei cinci, chercheliți bine, au stins plictisiți casetofonul din care răsunau manele și s-au strâns roată în jurul lui.
-O gagică? întrebă Corcodel, apoi, nemulțumit că la petrecerea formată ad-hoc nu-i nicio fată, continuă: zi-i să vină pe-aici.
-Nu mă; vino să vezi ce zice ăsta!
Țiganul nu terminase decât patru clase, dar se credea în stare să citească cu voce tare. Își drese glasul, își trosni gâtul, luă telefonul în mână și se porni să grăiască:
-Sunt un ge, ge, gepid mic și rău și te-am lu, luat în co, co, co, colima, mator.
bulibășeală/mangleală/nevroze/stenoze/hamalîc/giugiuc/sugiuc/market/target(nu se știe către ce) /manele/belele/mandravele/molan/ciolan/cafea/stafide/curmale/țoale/băieți scule pe bascule/șansonete/fete (hai tu fată!)/madame (de pică?)/parascovenii/vedenii/mișto/harașo/ cîini/capra vecinului (ba pe-a ta că e mai grasă și curge untura pe masă)/ pariuri sportive/dive/playboy(ioi!)/canalizare/refulare/ etnobotanice/ plafar/tichii de mărgăritar/fasole boabe/rinichi de vînzare/corolare/fashion/glamour/carrefour/ don't worry be happy!
Sporadicele întâlniri erau întotdeauna la limită. Se vedeau ca într-o ruptură de tergal şi ezitau să se recunoască. De departe, simţeau atingeri de păpădie. Îşi îmbiau zâmbetele, cu undele unor aripi, se înveleau sub un pled mare cât o noapte şi rămâneau să-şi admire dragostea. Mâinile ei îndrăzneţe odihneau pe obrajii lui, mâinile lui precaute se înnodau în părul ei. Ochii lor nu aveau culoare; odihneau în vis. Îi despărţea doar setea. Fiecare se privea în oglindă pentru a uita. Ea îşi spăla privirea tulbure şi, treptat, îşi golea memoria de urmele dezmierdărilor sau şoapte.
„ O aripă albastră de libelulă” .
Nicicând ispita nu fusese mai mare, nici foamea , setea sau dorința de a-i vedea pe temniceri năvălind să-l chinuiască nu-l îmboldeau mai tare decât amăgirea arzându-l cu scântei reci de ametist să-și întoarcă obrazul tras de la perete. Avea impresia că acea minunăție, neanunțată de nimeni, era o certitudine în lumina pătrunzând într-o bănuială a unei dimineți de primăvară, printr-un vitraliu al clipei scăpată din corsetul realității, aprobând imaginile nefirești ce prindeau viață pe peretele coșcovit .
Comentarii aleatorii