Despre Lache al lui Manu unii ar putea spune, de te iei cu ei în vorbă, că nu au prea multe cuvinte de laudă. Ba chiar că, în anumite împrejurări, s-a făcut de panaramă în sat. Alții, măcar doi din trei, din contră, zic că obștea se poate mândri cu unul ca el pentru că și-a crescut bine copiii și lasă și ceva gospodărie. Acuma, ce-i drept e drept, îl puteai vedea desișor pe la crâșmă. De aceea s-a și ales și cu un alt nume decât cel din buletin, Manu Trascău, mult mai cunoscut. L-a “aranjat“ unul pocit rău la gură, pentru că, deși trecuse de atunci 20 sau 30 de ani, nimeni nu-i mai spunea altfel. Nici măcar poștașul ori preotul paroh. De fapt cu biserica nu prea avea el multe în comun. Poate și din cauză că de la casa lui până la biserică erau trei crâșme.
Înalt, cu o strălucire orbitoare se ridică în fața mea...
Privindu-l în ochi îmi dau seama de mareția lui imaterială pe care nu o voi putea atinge vreodată oricât de mult aș încerca...
Privirile ni se întâlnesc iar eu sunt copleșit de ură. Îmi zâmbește blajin, și-mi întinde mâna.
Știe ce voi face, și totuși zâmbește.
Fac câțiva pași, întind mâna, și-l ating... e cald. Și calm.
Cu o mișcare fulgerătoare îl lovesc peste față cu sete mușcându-mi buza până la sânge.
Sunt impresionat de cât de puțin s-a mișcat așa că îl lovesc din nou.
De data asta un firicel de sânge i se scurge pe obraz, coborând încet spre piept unde dispare sub cămașă.
-M-am săturat de tine! M-ai urmărit toată viața!
Pereții sunt văruiți cu un verde palid; lîngă ușă stă o asistentă cu părul roșu.
Nu vă supărați, se fac vizite azi?
Asistenta nu ridică ochii spre ea.
Mă scuzați, am întrebat dacă se fac vizite azi.
Ce vrei, domnișoară?
Să văd pe cineva.
Și cine te oprește. Intră.
Alergăm dansăm ne lovim unii de alții râsete frumoase line căutate vocile se iscă de undeva din colțuri și rămân aninate de faldurile rochiilor, mâinile noastre se odihnesc pictând chipuri pe vitralii albite. Ochii rămân mereu deschiși, degetele mereu căutând, frământând învelișuri de spumă. Suntem toți atât de frumoși la ferestrele caselor cu acoperișuri în țiglă roșie, cu grădinile noastre suspendate.
Între noi se plimbă povești cu chei la cingătoare, ne spunem pe nume și scăpărăm în miezul zilei lumini. Și printre toți tu și printre toți eu, și-apoi noi uneori visând. Ticăim iubirea în ulcioare, prindem cerul cu ace de siguranță de căpătâiul patului în care trupurile se recunosc orb.
Așa văcuțe frumoase ca ale unchiului Fedea nu mai avea nimeni în toată Fedorivna. Rotunjele, frumușele, plinuțe ca niște dovlecei de îți era drag să te uiți la ele cum strălucesc, de parcă erau din mătase. Iar lapte?... Mulgea câte trei donițe la un muls, de la două văcuțe. Da’ ce lapte dădeau văcuțele unchiului Fedea... gras și gustos de ieșea o smântână din el... da’ cașul... nici nu vă mai spun că-mi lasă gura apă.
Gurile rele au început să bârfească că unchiul Fedea ar fi șișcoi și că ia laptele de la alte vaci și de aceea vacile lui dau mult lapte. Ba mai mult de atât, baba Tocănoia se jura «pe ce stă lumea», că unchiul Fedea ar mulge noaptea în podul casei «terlița de îmblătit cânepa». Dar puțini o credeau, deoarece știau bine câte basne putea născoci bătrâna.
Comentarii aleatorii