Cafeneaua aceea ar trebui să fie celebră. Tocmai ieșea din necesar purificatoarea recluziune autoimpusă, începea să străbată câmpiile lui albastre și, brusc, a văzut un braț îmbrăcat în delicată mănușă desenând forme în aer.
Uneori se surprindea negociind cu întâmplarea, zbătându-se între nenumăratele alegeri pe care le avea de făcut.
Își muta corpul de pe un picior pe celălalt bălăngănindu-și mâinile grele ca niște haltere. Nu privea înainte de teamă ca trecătorii să nu observe că are privirea tulbure, deși oricine ar fi văzut imediat că nu era în stare nici să se mențină în linie dreaptă, darmite să mai și meargă coerent. Nu mai ținea minte unde fusese: la Monza, pe Splai, sau la Oceanul de rom, pe lângă Tineretului. Acum putea să deseneze ceva pe cer, nimeni nu se împotrivi când schiță câteva tușe, cu mîna liberă, deasupra capului, pe albastrul aproape imaculat al cerului. "Uite, vezi, ce pasăre mișto, ce cioc!" îi spuse tipei care trecu mai repede prin dreptul lui și schiță o grimasă de oroare.
Fragment de gândire pe sticlă. Vopselele mult prea diluate, rădăcini tăiate din carne, amintiri recrescute cu încetinitorul, pe de-a-ndoaselea, labirint gumat extensibil, nori căzuți printre nămoale, apă neluminată fără maluri, genunchi.
Știți despre ce vorbesc, nu-i așa? Coșmaruri. Voi, atât de frumoși cândva pe dinăuntru, cu ochii închiși fremătând de speranțe, ghemuindu-vă cu un vis în brațe, voi, care nu mai știți să aninați luminile de colțuri și să porniți pe drumuri nebătute, voi nașteți coșmaruri cu ușurința cu care noaptea adulmecă umbrele.
n-ar fi fost mai bine să fie toti lăsaţi să fie un pic ciudați?
Ușa se închide lent în spatele Luizei cu un click cunoscut pentru colegele de cameră. E îmbrăcată într-un trenning cu o dungă albă de-a lungul mânecilor, care se mulează pe dimensiunile standard, bluza îi coboară până la nivelul taliei, iar pe abdomen atârnă șnurul alb al pantalonilor. Luiza are o constituție filiformă la care se adaugă un aer de visător ireversibil, de zburător introvertit. Conformația ei e o tramă biotipală care trece din generație în generație, astfel corpul ei armonios, subțire, de o senzualitate redundantă, se unduiește fin dând senzația unor lecții genetice de etichetă. Structura articulațiilor ei face din simplul mers, din întinsul rufelor, din genericul gest al ridicării unei țigări o poezie mecanică. E naturalul, e autenticul unei femei frumoase. Și ciudate.
Aşa mare dulău cum era Doctor al unchiului Fedea, nu avea nimeni în toată Fedorivna. Ce-i drept mai aveau gospodarii câini mari, dar câine atât de mare şi de bun, adică atât de rău, cum era Doctor, nu avea nimeni.
Ciobanii din sat îl tot băteau mereu la cap să le vândă lor dulăul, însă unchiul Fedea nici nu voia să audă:
– Cum să-mi vând eu pretinul... Că aşe pretin bun nu am avut tătă viaţa me. Doctor ar rupe oricui grumazul pentru mine! – se fălea unchiul Fedea.
Odată, trecând cu turma pe lângă curtea lui, nişte ciobani din Dorna au vrut să-i dea trei oi în schimbul dulăului.
– Dă-le potaia măi omule! Ce haznă ţi de ea? Cioban nu eşti, lupii nu ne dau târcoale, hoţii nu ne calcă...
Comentarii aleatorii