Acu ce să zâcă și el săracu c-a țânut la Anișoara ca la ochii din cap nuuuu asta cu ochii din cap e apă de ploaie doar să aude prin lume de atâția chiori care trăiesc fericiți n-au treabă și mor de bătrâni mai luminați decât însăși lumina zâlei da’ el el cum să să mai ridice dimineața din pat știind că o năroadă de muiere i-a călcat inima în picioare și a fugit cu altu i-a terfelit sufletu nu alta l-a lăsat în drumu mare ca pe o treanță murdară pe care îți primenești cismele înainte de a intra cu ele în hodaia cea bună și atât da da el a fost treanța și Lae sobaru a fost hodaia cea bună Doamne cu ce i-o fi greșit bietu Stelică Doamne că doar știe tot satu cum îi făcea toate voile și numa-n cap nu s-a pus de dragu ei
Își muta corpul de pe un picior pe celălalt bălăngănindu-și mâinile grele ca niște haltere. Nu privea înainte de teamă ca trecătorii să nu observe că are privirea tulbure, deși oricine ar fi văzut imediat că nu era în stare nici să se mențină în linie dreaptă, darmite să mai și meargă coerent. Nu mai ținea minte unde fusese: la Monza, pe Splai, sau la Oceanul de rom, pe lângă Tineretului. Acum putea să deseneze ceva pe cer, nimeni nu se împotrivi când schiță câteva tușe, cu mîna liberă, deasupra capului, pe albastrul aproape imaculat al cerului. "Uite, vezi, ce pasăre mișto, ce cioc!" îi spuse tipei care trecu mai repede prin dreptul lui și schiță o grimasă de oroare.
Parte din ele am reuşit să le vând, Suflete! Nici nu mai ştiu câte aveam. Dar, pe cele mai multe le-am dat pe nimic. Nici măcar pe un zâmbet, pe o vorbă, pe o strângere de mână sau pe un mulţumesc.
La un moment dat, văzându-mi vecinii că şi-au scos legumele şi fructele la poartă, mi-am zis: hai să încerc şi eu, deşi, natura pe mine m-a înzestrat cu altceva.
Stăm adeseori pe terasa mea de la etajul zece, eu, dramaturgul Florian, profesorul Pompiliu și filozoful Marcel. Ne uităm în gol pînă cînd privirea ni se face punte peste blocuri. Jos, pensionarii bat aerul cu brațele în semn de salut, se ridică o șchioapă de la pămînt, apoi cad amețiți la umbră, lîngă transformatorul de înaltă tensiune. Abia le mai zărim ochii, albăstrele ofilite de tăria văzduhului. Rîdem și ne alegem fiecare dintre noi un pensionar pe care să pariem. Pierdem pe rînd, niciun bătrîn nu ajunge viu în casa scărilor. Odată, unul a ajuns pînă la ghena de gunoi dar nu a fost fairplay, s-a sprijinit de gardul care împrejmuiește zona verde, ba chiar s-a ținut și cu dinții de iarbă.
Luni dimineață, 8:30. În general mă trezesc la 8 ca să am timp să-mi beau cafeaua și să fac un duș. La 8 mă linge câinele pe tălpi, azi nu m-a lins nimeni și deja îmi beau cafeaua în mașină. M-am sculat din pat și am sărit direct în periuța de dinți. M-am îmbrăcat în grabă și am ieșit din casă cu ceașca de cafea în mână. Dacă nu prind nici un ambuteiaj, probabil că o să întârzii maximum 5 minute. Cafeaua e tare.
Orașul e gol, nu e nimeni pe străzi, mi s-a părut ciudat abia la a cincea gură de cafea care m-a trezit de-a binelea. Circul singur pe șosele. Drumul până la serviciu a fost ușor și am ajuns cu 10 minute înainte de 9. N-am văzut nici un om și e luni dimineață.
Comentarii aleatorii