Ușa se închise și dincolo de ea rămaseră norii alungând oamenii, străzile așteptând încinse, frunzele îmbrățișând crengile presimțind vijelie.
Interiorul îl copleși. Zidurile se căptușeau unele pe altele, în culori inventate. Plăti și începu să urce înspre acoperiș. Undeva, o ușă îi era interzisă. Zâmbi. I se părea chiar normal, o astfel de casă trebuia să aibă nu una, ci sute de uși tabu, ca și cum toate poveștile din lume ar fi poposit aici în cele din urmă și-ar fi uitat să mai plece. Mâna pe clanță, bineînțeles că-i descuiată, dincolo nu se deschise un hău nu năvăliră monștri, doar un glas izbucni dinspre toate ferestrele deodată: Estas el cartero?
La întoarcere, atitudinea lui Viorel faţă de Nunucă s-a schimbat şi i-a cam făcut vânt acestuia, trimiţându-l să mai stea şi pe la el pe acasă. Să facă bine să-şi facă apariţia mai rar, dacă se poate, deloc. Nunucă era disperat. În mod sigur Viorel îşi găsise pe cineva. Nu era vorba de proasta aia de asistentă ce-şi făcea vise; cu siguranţă, Viorel se plictisise de ea. Nu-i plăceau gâştele, avea deja una acasă. Era vorba de altcineva mult mai periculos din moment ce Viorel îl ţinea ascuns. Era ceva serios, de data asta.
Strada Paradisului nu era într-o zona rezidențială, după cum eronat sugera numele. Era genul de alee pe care l-au mazilit pe Brîncoveanu. Dacă mazilit s-a chemat. De undeva, de peste tot mai exact, emana un miros înăbușitor, greoi, care plana ca o umbră. Clădirile îngrămădite ridicau colțuri, cîrlige pe acoperiș, cum se găseau odată în Amsterdam, pe canale, unghiuri și scurgeri morbide, guri larg deschise de gorgoyle. Magda avea impresia că pășise în anii 1800, încercă să-și amintească... numai în Strasbourg avusese sentimentul acesta. La un balcon, o femeie scutură un covor murdar, alcătuit din fîșii cusute, multicolore. Poartă o fustă largă, cenușie, o scufie cu un model curios și o urmărește cu o expresie pătrunzătoare, de-a lungul străzii, nu o scapă din ochi pînă nu o ia la dreapta.
Comentarii aleatorii