Strada Paradisului nu era într-o zona rezidențială, după cum eronat sugera numele. Era genul de alee pe care l-au mazilit pe Brîncoveanu. Dacă mazilit s-a chemat. De undeva, de peste tot mai exact, emana un miros înăbușitor, greoi, care plana ca o umbră. Clădirile îngrămădite ridicau colțuri, cîrlige pe acoperiș, cum se găseau odată în Amsterdam, pe canale, unghiuri și scurgeri morbide, guri larg deschise de gorgoyle. Magda avea impresia că pășise în anii 1800, încercă să-și amintească... numai în Strasbourg avusese sentimentul acesta. La un balcon, o femeie scutură un covor murdar, alcătuit din fîșii cusute, multicolore. Poartă o fustă largă, cenușie, o scufie cu un model curios și o urmărește cu o expresie pătrunzătoare, de-a lungul străzii, nu o scapă din ochi pînă nu o ia la dreapta. Dar se întoarce ulterior, găsește pe colț cafeneaua „L`abbey.” Și intră.
Interiorul era terasat și mai spațios decît dădea fațada de înțeles. Geamurile imense, romboide erau mai degraba vitralii care conturau imense scuturi. La baza lor, într-o caligrafie elegantă era scris „L`Abbey”. De pereții din piatră dezvelită și de grinzile dispuse în cruci atîrnau platoșe, coarne de cerbi, tablouri vechi cu călugări franciscani, chelii, vechi fiere de călcat fără suflet. Sub sticla integrată în mesele din lemn masiv, era nisip, iar în el, artistic asezate, erau ceainicuri, imitații de viori din metal, ruginite, perii de păr și alte mărunțișuri. Mesele erau centrate de lumînări alcătuiand o atmosfera caldă cu un iz familiar, îmbîcsit, deși... cine mai foloseste azi scuturi. Probabil că toți folosim. Zumzetul interior era extrem de plăcut,astfel că Magda zîmbește încîntată, își caută interlocutorul cu atenție, nu-l găsește așa că își îndreaptă atenția spre o toaletă. Abia dacă se vedea, sau își simțea trista sarcină, dar deja devenise dependentă de toaletă, zîmbește pentru sine, și caută mașinal în poșetă fondul de ten... să își ascundă petele, ca o gravidă deosebit de urîtă. Dar înainte să poată face asta, la primul etaj apare un domn zvelt, cu tenul alb, părul drept, pînă la nivelul umerilor, de un brunet profund. Bărbatul se sprijină de balustradă cu o mînă, cu cealaltă îi face semn. Magda înlemnește. Tom Hanks. Nu, mai bine de atît. John Travolta. Tînăr. Și zîmbește larg.

- Mă bucur c-ai găsit cafeneaua. Puțini reușesc din prima.
- De ce?... Nu mi s-a părut atît de greu.
- Depinde de om.... și îi zîmbi cu înțeles. Magda o ia ca pe un compliment, deși poate că nu era.
Comandă amîndoi. El un vin roșu, ea suc de portocale, ceea ce pe el îl amuză nespus. E înalt, elegant, poartă pantaloni de stofă neagră, camașă albă cu butoni auriți, cu guler înalt, veston. Era complet integrat in atmosfera localului, ca și cum ar fi ieșit din pereți.
- Ladiov Testapa, încîntat! îi întinde Magdei o mînă cu degete subțiri, grațioase, cu mișcări precise, de chirurg.
- Magda Avram. Ce nume bizar... îi întinde mîna, el i-o sărută atent, reținînd-o perfect, atît cît degetele lui să o seducă. Fermecata, ia loc, nu-și amintește ultima dată cînd un bărbat i-a sărutat mîna.
- Pari coborît dintr-un alt timp...
- Poate, dar mă integrez oriunde, îi zîmbește cald din nou.
- Curios... tocmai am văzut o femeie bîtînd un covor cum nu cred.... se mai fabrica azi? Nu știu, avea bunica unul așa prin cămară, cîndva, zîmbește iar chipul i se luminează, continuă aproape gingașă, purta și o scufie așa.. ridică brațele deasupra capului gesticulînd, înțelegi... începe să rîdă jenată, lăsînd brațele pe masa și plimbîndu-și privirea în stînga și în dreapta, fascinantă.
- Lumea!... spune el cu un suspin umflîndu-și pieptul cu aer de filosof, cere doar să-ți deschizi din cînd în cînd ochii...
- Te porți de părc-o ai la picioare, îi urmărește gesturile calme... distincte, covîrșitoare prin naturalețe, un bărbat n-ar trebuie să fie așa...
- Chiar o am. Da, un bărbat ca el putea. Tu nu-ți dorești asta?
Cine nu și-ar dori. Viața pe o culme a cunoașterii, de la filosofie pînă la groapa marianelor, cultele păgîne. Dar ce plictis ar fi, ce singurătate perpetuă ar fi cunoașterea aceasta se gîndi Magda.
- Nu, e-n regulă... n-aș vrea nici bani, mai degrab-aș vrea iubire.
Ladiov e aproape dezamăgit.
- Nu ești de acord?.. Nu iubești?
Evită întrebarea, în loc de asta îi ia mîna, atingerea lui o înnebunește, cum n-a făcut-o vreun bărbat de cînd... eh... de cînd Darius și-a scuturat ultima dată pantalonii de banii și-a plecat definitiv, după țigări. Părea departe amintirea lui acum.
- Ce faci?
- Îți caut linia vieții, își plimbă degetul de-a lungul palmei ei.
- Și.. cum e?
- Scurtă... Păcat, ce-ai da ca să trăiești mai mult?
- Orice, nu? Dar nu cred ce spui tu acolo, astea-s fleacuri băbești. Dă-mi să văd palma ta. Ce ciudat... linia ta se prelungește mult... pînă la încheietură, urcă aproape imperceptibil pe antebraț. O să uiți c-ar trebui să mori, eh, ai să amăgești moartea cu aerul de lord, cum reușești?
- Prin alegerile altora, prin întrebările mele...
- Adică?
- Adică oamenii deseori aleg să mă cheme, alteori îi găsesc eu și-i întreb. Uneori doar... mor, Magda e perplexă, ce răspuns e ăsta, pur și simplu mor.
- Vorbești in dodii.
- Nu, ai să înțelegi imediat.
- Cînd?
- Acum. Te întreb din nou...
- Ce?
- La ce ești dispusă să renunți ca să trăiești?
- Să trăiesc?! Dar cine-a zis că mor?!
- Îți spun eu.
- Poftim?!
Se apleacă lent asupra mesei, implacabil.
- În curînd.
- Dar cum poți spune așa ceva?! El o privește inexpresiv, aproape arogant. Nu!... E imp... Ba da, erai prea perfect! Prea perfect să fii adevărat!
Se ridică, își ia poșeta și iese, fără să-l mai privească, fără să întoarcă privirea, nici chiar ochii interiori. Șuieră printre dinți:
- Ce am, Doamne? Sincer. Mm? Unde scrie că trebuie să dau de toți psihopații?! și tot drumul spre casă îți imaginează scenarii în care el o ucidea, în care murea de cancer, în care de pe-o clădire îi cădea un sac de ciment fix în cap, în care adormea cu țigara aprinsă, nu! Nu, țigara, nu mai fuma. Deci nu putea muri, NU putea! Ea trebuia să nască. Ce știa idiotul ăsta.
Ladiov nu se ridică de la masă, rămas singur, mută paharul de vin neatins, își privește mîinile oarecum încîntat că au avut ocazia să simtă o piele atît de fragedă.
- Heh... dacă stăteai, te-aș fi asigurat că sunt la fel perfect pe cît adevărat... Privește satisfăcut în gol prin vitraliul mănăstirii, căci așa se traducea numele cafenelei, îi este servit bastonul, se simte aproape fericit, dacă putea exista conceptul acesta în legătura cu el, și mirosul.. ah. Ce plăcere. Îl intrigă cum după atît timp, molecule acestei lumi îl surprindeau, polen, praf, stropi aleatori, mirosul unei femei. Seducația concretului.
Oftă intelectual, iar întunericul îl acoperi.

Magda caută balconul de la care femeia scuturase covorul însă nici o clădire nu părea să mai semene cu aceea. Cîrligele... unde sunt cîrligele de pe clădiri? Mirosul înăbușitor dispăru și el. Cum e posibil? Atît de repede. Poate că i s-a părut.
Discuția îi stăruie în minte tot drumul pînă acasă. La intrare își aruncă hainele, poșeta, pantofii și din obisnuință se duce glonț la birou. Concretul e acum, în camera dezolantă, în haosul liniștii interioare care paradoxal îi rămăsese în urma plecării lui Darius, ca o perdea a morții de idei pe care cînd o trage nu face decît să se tîrîie în concret, ca un fel de melc spiritual plecat în cursă. Pe masă e romanul lui preferat deschis la pagina 77, pasajul lui preferat e subliniat. Darius nu mîzgîlea niciodată cărțile. Magda țipă scurt și sare cîțiva pași în spate. În momentul acela, ușa de la balcon se deschide și se izbește cu zgomot de perete. Magdei aproape i se taie genunchii cînd fuge să o închidă, căci ușa aceea era mereu încuiată. Deși nici un alt geam nu e deschis, paginile romanului încep să flicăre în întuneric. Magda, după cîteva minute, adună suficient curaj să vadă unde. Un pasaj subliniat cîndva însă de ea. În sfîrșit îi era clar...
Darius murise.
Se prăbusește lîngă birou, și începe să plîngă... ca o nebună. Ca o dementă. Frenetic își caută pachetul de țigări într-un automatism continuu deși știa, știa că îl aruncase, le aruncase pe toate, dar continua să îl caute, e aici.. e aici. Undeva. Computerul pornește singur, și pe ecran apare mesajul: „Mă mai iubești?”
Leșină.
Cînd își revine realizează că nu fusese înconștientă mult timp, pe ecran încă pîlpîie mesajul. Înfrigurată smulge tastatura de pe birou :
„Da, da, da! Iartă-mă... te rog, iartă-mă...”
Din bibliotecă, o carte zboară și-o lovește.
- Ce faci???
„Jură c-ai să mă iubești etern!”
Scaunul pornește către ea și îi izbește tastatura de perete.
- Da, da, jur!! Pentru totdeauna! Nu ți-e clar?! De ce mă lovești?!!
Paginile romanului se rotesc din nou, romanul îi e aruncat în brațe, cuvintele aleatoriu subliniate: nu crede, nu crede, nu crede, nu crede nimic... în continuu, în timp real. Magda nu înțelege.
- Ce? Ce vrei de la mine?
O bătaie ritmică, lentă, se aude în ușă. Magda nu se mișcă însă, în mintea ei învălmășită nu mai era loc de nimic, de ce o ataca, o considera vinovată, ce era să creadă, ce-a fost cu biletele alea de teatru din buzunar, îl omorîse actrița aia de doi bani? de ce erau biletele toate de la același spectacol? Pentru Dumnezeu, de ce-a murit?... Bataia ritmică se repetă. Magda, cu romanul în brațe, se ridică mașinal, în vîltoarea emoțională nu mai era nimic, nu mai simțea nimic decît un ocean de vină, o tristețe adîncă cum nimic în lumea aceasta nu putea să definească, paginile romanului se deschid din nou în mîna ei ...cuvintele se amestecă în pagini, „îmi pare rău”... pentru ce?! Pune mîna pe zăvorul ușii, dar înainte privește prin vizor. Ladiov??
Dar nu apucă să mai gîndească ceva, ușa se izbește de perete, în prag rămîne Ladiov.
- Cum dracu`...
- Haha, rîde cristalin.. cît de exact, Magdalena!
Zîmbește aproape lugubru. Paginile freamată în mîinile Magdei.
- Oh, nu te mai deranja să te uiți, încearcă să te avertizeze, dar mă tem că e prea tîrziu, draga mea...
Magda e incapabilă să scoată un cuvînt. Se lipește de un perete, în timp ce Ladiov pășește cu aceeași desăvîrșită grație în apartament, lovind ritmic cu bastonul parchetul, se învîrte puțin cercetîndu-l.
- Ce vrei?
- Ah, ajugem si acolo.
- Vreau să-l văd! Știu că poți s-o faci!
- Pe cine?
- Pe Darius!
- Te costă... orice costă.
- Ce?
- Nu cred c-ai vrea să știi, oricum, ți s-au încheiat plățile, cu tine am cam încheiat tranzacția.
- Ce tranzacție?
- Oamenii... nici un fel de contact cu spiritualitatea, spune dezamăgit.. cu... și ridică bastonul către computer.
- Nu!... NU!!!
Rîde.
- A încercat să te avertizeze, ți-a deschis pagini, te-a lovit cu cărți... Acum e prea tîrziu. Tu vei muri în curînd. La naștere mai exact. El știe. Și nu... N-a fugit de sarcină, îi spune calm... așteptînd încîntat agonia ce se instalează pe chipul Magdei. Să fim scurți, ai jurat, da? Bun! ...Copilul e al meu.
- Cum adică?! N-ai drept asupra lui!
- Ai spus că faci orice ca să trăiești, ai jurat, ai ales. Totuși, m-ai surprins că ai refuzat lumea, banii... Dar voi, oamenii, împiedicați... Să vă păstrați viața... se schimonosește, viața asta, de parcă trupul ăsta nenorocit ar însemna ceva.
- Nu poți avea copilul!
- Credeam c-am lămurit treaba asta, plus, e candidatul perfect.
- Perfect?!
- ... Vezi tu... voi doi erați prototipul păcătosului, așa cum cîndva El, Celălalt, cu care-s în scandal și-acum... Ce să-i faci, a găsit-o pe Maria, cea curată, neprihănită... Acum, fie vorba între noi, chiar neprihănită nu era. Aștia cu Biblia lor au mai scris și fantasmagorii. Era candidata perfectă pentru Iisus. Însă voi... Ah, între un concubinaj, droguri, nepăsare, minciuna și sinucidere...
- S-a sinucis...
- Din cauza ta mai exact, cum ziceam, voi oamenii nu învățați, dar pînă la urmă e un proces normal, voi o dați în bară la infinit, noi ne luptăm cu El și-ai Lui... Dar hai că ne lungim.
- Nu! Doamne, ajută-mă!
- Prea tîrziu, ai călcat prea strîmb, de prea multe ori... relaxat, se simte bine.
- Mă vezi? țipă ridicînd foarfeca de pe birou, uită-te bine, nenorocitule! se înjunghie în abdomen. De-aici n-ai să iei pe nimeni!!! Nici pe mine, nici pe el!
- Of, ce efort zadarnic, draga mea... Totuși de-admirat...
- Nu!! Sîngele îi coboară încet de-a lungul rochiei, acoperă rana cu un ultim instinct de supraviețuire, se prăbușește la marginea biroului. E alegerea mea, nenorocitule, e a mea...
Se întinde la picioarele lui într-o baltă de sînge.
Paginile foșnesc în întuneric lîngă ea, cuvintele se rescriu literă cu literă „te-a mințit...n-a fost din cauza ta, a fost actrița, a fost actrița, a fost actrița...”
- Sigur c-am mințit!.. așa cum am mințit și c-ar fi fost a mea... ea, ori copilul. Tîrgul era nul, credea că-ți jurase iubire ție. Dar n-am mințit cînd am zis c-o să moara curînd, nu? Rînjește cum doar un lord englez se naște știind. Își netezește atent vesta, se privește din profil, apoi ținîndu-și bastonul cu o mînă, îl salută pe Darius înclinîndu-se, ridicînd jobenul. O eternitate plăcuta! Nu te îngrijora, voi cîștiga și sufletul copilului. Dintr-un buzunar al vestei, scoate un ceas auriu, îngravat, îl deschide, apoi îl închide rapid. Au revoir, mon cher! Sunt așteptat.

Magda se ridică deasupra corpului ei și îndată ce trece de șocul propriei inexistențe, trece în apartamentul vecin, unde moș Popovici stă picotind în fața televizorului cu ziarul pe burtă, tresărind ritmic în somn. Mai tîrziu, nu și-a putut explica decît că el o ajutase, el... care acum stătea lîngă moș Popovici în toată splendoarea lui, Mihail, atingînd ziarul. Madga luă ziarul și-l pocni pe moș Popovici peste față. Mihail zîmbi îngeresc, cum altcumva. Moș Popovici se trezi speriat, și cu presimțirea cutremurătoare că trebuie să iasă neapărat pe casa scării, nici nu făcu pipi înainte deși prostata îl chinuia de ani de zile. Acolo, în ușa deschisă a apartamentului, vede balta de sînge, iar în continuarea ei pe Madga. Fuge disperat în bucătărie și cheamă salvarea. Apoi fuge direct la toaletă, se încuie acolo și stă năuc pe cada. Singur.

Prin geamul incubatorului Magdalena și Darius își privesc înfiorați copilul. Un trup de dimensiuni infime raportat la miza vieții lui. Asistenta, medicii îl veghează, fratele lui semnează actele de adopție, deși era lipsit de orice speranță, împreună cu soția oftează la geamul incubatorului, găsind chiar și oftatul inutil. În colțul salonului, un cerc de lumină, e Mihail.

Ei mai aveau patruzeci de zile, suficient să-i bîntuie pe toți, să se bucure, să rîdă, să-și amintească tot ce au greșit, să se iubească așa cum au ratat o viață întreagă.