Cam la un an şi jumătate după episodul cu zahărul cubic, în vacanţa de iarnă( eram acum la cămin, un fel de grădiniţă cu program prelungit), în urma unei discuţii avută cu mama, mi-a rămas ideea că bunicilor le e dor de mine, şi că ar fi bine să petrec, măcar câteva zile, la ţară. Problema era că mama nu putea să-şi ia concediu. Eu, băiat mare – la cinci ani şi jumătate – am hotărât să le fac tuturor o surpriză şi să plec la ţară singur. Aveam ceva bănuţi, ai mei, şi ştiam ( consideram eu) cum se ajunge acolo. Bagaj nu-mi trebuia, pentru că aveam destule hăinuţe la bunici. Cu vreo două zile înainte de Crăciun, m-am îmbrăcat bine, i-am scris mamei un bilet( nu vă miraţi, ştiam, deja, să scriu şi să citesc), am închis bine uşa şi am pornit. Era trecut de amiază. Am ajuns cu bine la autogară, dar la casa de bilete mi s-a spus că pe ruta respectivă nu circulă autobuze, din cauza zăpezii. „Nu-i nimic, o să merg cu trenul”, mi-am zis. La gară, nici o problemă, mi-am luat bilet şi am aflat că trenul urma să plece peste o oră. Am mers direct pe peron şi m-am aşezat pe o bancă. Aveam timp să-mi revăd planul. În varianta cu trenul, ajungeam într-o gară aflată la vreo doisprezece kilometri de satul bunicilor. Ştiam, însă, că exista o cursă, care pleca la un sfert de oră după trecerea trenului. Făcusem drumul acesta de nenumărate ori, cu mama. Chiar dacă o să fie mai aglomerat, n-or să mă lase ei în drum. Cu gândul acesta am urcat în tren. Drumul nu mi s-a părut lung, deşi a durat aproape trei ore. Vecinii de compartiment m-au ţinut într-o horă de întrebări şi se tot minunau că „ce băiat mare şi deştept” sunt! Am ajuns în staţia cu pricina, am coborât din tren şi m-am îndreptat spre locul de unde ştiam că pleacă de obicei cursa. Zăpada, mare şi pufoasă, mi-ajungea până la brâu. În staţie – nici ţipenie! Mă uit eu în stânga, în dreapta, nici urmă de cursă! „O fi întârziind, cu zăpada asta”, mă gândeam, bătând pasul pe loc, să nu mă ia frigul. Deja se înserase! Tot foindu-mă şi uitându-mă încoace şi-ncolo, am observat nişte sănii mari, unele trase de cai, altele de boi, care plecau pe drumul meu, pline de oameni şi bagaje… „Te pomeneşti că acolo trebuia să fiu şi eu!...” Ca să vă faceţi o idee, drumul şerpuia, cale de trei dealuri, între locul în care mă aflam şi satul bunicilor, iar mijloacele de transport – singurele – tocmai plecaseră! Noaptea se lăsa repede, dar asta nu era un inconvenient, pentru că zăpada strălucea în lumina lunii, cerul fiind senin – semn de ger năpraznic. Ştiam ce am de făcut, am să tai dealurile de-a curmezişul, spre a scurta drumul. De rătăcit, nu aveam cum să mă rătăcesc, având permanent şoseaua drept reper. Şi iată-mă la drum… mai degrabă, un fel de înnot prin zăpadă! Hotărât şi încrâncenat, am luat pieptiş dealul, şi nu m-am oprit să-mi trag sufletul decât sus, pe coama dealului. Drumul se vedea undeva, în stânga mea, ca desenat. La vale avea să-mi fie mai uşor, apoi, încă două dealuri… Undeva, în dreapta, nişte câini păreau că se joacă între ei… „Hai, la vale! ”, mi-am zis, şi, mai alunecând, mai de-a rostogolul, părea că mă joc şi eu prin zăpadă… Aveam, dealtfel, destul de furcă prin zăpada, troienită ici-acolo, astfel că nu prea eram atent la ce se întâmplă în jurul meu… Pe când ajunsesem aproape în scaunul văii, o larmă cumplită m-a oprit în loc. Chiote, strigăte, fluierături şi pocnete se apropiau ameninţător! Uitându-mă roată în jur, am observat doar câinii ce se îndepărtau, aproape nepăsători, oprindu-se, din când în când, şi adulmecând nehotărâţi. Larma se tot apropia, şi mi-am dat seama că sunt aproape de drum, de unde un grup de oameni se îndreptau către mine chiuind şi pocnind din bici, din palme, fluierând… până au ajuns la mine şi m-au înconjurat. „Măi copchile, de-al cui eşti, bată-te norocu’? ”, mă întrebă unul dintre ei. „Sunt nepotul lui Ion C. Anghel de peste Horincea”, am răspuns. „Şi bunică-tu ştie pe unde umbli noaptea, cu lupchii după tine? ” „Nu ştie, că vreau să-i fac o surpriză! Care lupi?! ” „Haida-ţi, măi să mergem, că ne-apucă ‘mneaţa Ajunului pe coclauri! ”, zise altul şi mă luă în braţe. Apropiindu-ne de drum, am văzut sania( un car obişnuit, cu un fel de schiuri mari în loc de roţi, tras de doi boi), în care, câteva femei aşteptau cu sufletul la gură. Am fost încredinţat uneia dintre ele, în timp ce bărbaţii îşi reluau locurile în car-sanie, povestindu-le de bunicul meu şi surpriza ce-l aştepta. Încet( mai bine zis alene) ne-am pus în mişcare. După ce am fost înfofolit în piei de capră, a trebuit să le povestesc cum e cu surpriza, cum am plecat eu singur cu trenul, toată povestea… Mă ascultau cu luare-aminte, ba zâmbind, ba minunându-se. „Da’ cu lupchii, cum te-ai luat? ”… Se pare că, de o bună bucată de timp, observaseră haita de lupi, şi tot urmărindu-i au dat cu ochii de mine, iniţial, neînţelegând ce aş putea fi. Nu ştiu, şi n-am să ştiu niciodată, dacă lupii m-ar fi atacat în acea noapte. Îmi amintesc, însă, foarte clar, că nu m-au speriat în nici un fel, nici nu bănuiam că ar fi lupi, iar prezenţa lor îmi dăduse chiar un sentiment de confort. Din povestea acelor oameni, se pare că, atunci când s-au hotărât să intervină, mă aflam în mijlocul haitei. De mirare a rămas pentru toţi, însă, cum am putut eu să depăşesc sania, plecată înaintea mea.