Lucram de aproape doi ani la mină. Eram după un divorţ- nu contează din vina cui- aveam o fetiţă de mână şi hotărâsem să renunţ la locuinţa pe care o ocupasem până atunci.
Înoată. Înoată şi se gândeşte. Se gândeşte şi dă apele la o parte, ca pe nişte oprelişti. Ar fi vrut să se jupoaie de gânduri, ca de nişte părţi cornoase ieşite prin piele. Numai că apa este aşa de prietenoasă, aşa de înţelegătoare. Te lasă să faci cum vrei. Nimeni nu ar fi ajutat-o să înainteze, să treacă, să uite... Alunecă, mai uşoară cu câteva necazuri...
Totuşi, mai aveau ceva în comun. Copiii. Singurul lucru bun pe care îl făcuseră împreună. Orice separaţie totală ar fi fost imposibilă.
Luni dimineață. Se deschid calculatoare. Se adună hârtia din faxuri. Pe fața tipei la vreo 30 de ani, care iși toarnă cafea la filtru în ceașca pe care zâmbește emailat o vacă mov, se văd incă urmele cearceafului mototolit. Cineva cască nocturn. Tastaturile chițăie sub degete.
Săgeata liftului se aprinde verde în sus, semn că se urcă. Se aude un huruit slab. Ușile se deschid la 6. Din lift iese EA.
EA se îndreaptă cu pași siguri spre biroul din față, unde secretara, puțin cam palidă și dezordonată, scrie deja un mail iubitului ei cibernetic.
Stau în cadă şi-mi reazem capul de faianţa rece. Apa e călie dar gândul unei pneumonii nu mă mai sperie. Pe la cinci trebuie să vină Alina; de o săptămână, de când mi-a confirmat şi cel de-al treilea medic că am cancer, în fiecare zi îmi aduce prăjituri; muribunzii sunt privilegiaţii societăţii.
Dintotdeauna mi-a plăcut clipa când, trezit dintr-un somn lung, privesc pe fereastră fără să știu dacă e dimineață sau seară. Peste oraș, lumină de măcieș silhui. De la geamlâcul mansardei, pentru o clipă, nu recunosc strada. Iubesc confuzia blândă a gândurilor.
Regret că nu am aproape amușinarea unei singure țigări. Nu mai fumez de patru ani. Spațiul recognoscibil, cu amnarul cedării, sus, la margine de cer, ca ultima favoare a unui osândit...
Comentarii aleatorii