Despre Lache al lui Manu unii ar putea spune, de te iei cu ei în vorbă, că nu au prea multe cuvinte de laudă. Ba chiar că, în anumite împrejurări, s-a făcut de panaramă în sat. Alții, măcar doi din trei, din contră, zic că obștea se poate mândri cu unul ca el pentru că și-a crescut bine copiii și lasă și ceva gospodărie. Acuma, ce-i drept e drept, îl puteai vedea desișor pe la crâșmă. De aceea s-a și ales și cu un alt nume decât cel din buletin, Manu Trascău, mult mai cunoscut. L-a “aranjat“ unul pocit rău la gură, pentru că, deși trecuse de atunci 20 sau 30 de ani, nimeni nu-i mai spunea altfel. Nici măcar poștașul ori preotul paroh. De fapt cu biserica nu prea avea el multe în comun. Poate și din cauză că de la casa lui până la biserică erau trei crâșme.
A fost de atâtea ori toamnă, iarnă, primăvară, vară și apoi iar toamnă în colțul acesta uitat de moarte și de lume încât am început să înțeleg că timpul și spațiul nu sunt atât de intim legate pe cât cred cei din afară; aici pereții si oamenii nu mai îmbătrânesc fiindcă sunt deja bătrâni, iar calendarul nu își mai schimbă filele – încă mai urmăresc succesiunea zilelor din ’42 și fiecare eveniment îmi pare că s-a mai întâmplat deja sau se va mai întâmpla. Din străzile furioase, ce se ciocnesc în fața spitalului și își revarsă puhoaiele pe trotuare în orele de vârf, mai urcă până la mine urletul vieții precum urletul balaurului până în donjonul în care stă închisă prințesa. E toamnă – ar trebui să fie toamnă!
Macrina se uită pe geam la mica vietate ce se zbătea neputincioasă, lovindu-se de ușă. Afară era frig. O încearcă un sentiment de vinovăție față de bietul animăluț tremurător în hăinuța lui de blană tocită. Era departe de-a fi un câinișor frumos. Scâncetele de copil uitat în ploaie aveau tonalități sinistre. N-o s-o aducă în casă. Știa ea că, după ce-și termină show-ul, “fieruța” începe să roadă tot.
Macrina începu să se plimbe prin casă. Toate erau la locul lor. Într-o ordine perfectă. Pregătirile se făceau cu câte două săptămâni înainte, pentru ca ea să se simtă bine acolo o zi. Sau poate două …
Vlad o cunoștea cel mai bine. Știa că se plictisește repede într-un loc și că suferă dacă-i lipsește un flecușteț. De neînlocuit pentru ea.
Alunecă pe gânduri până la alb, din ce în ce mai alb, atât de alb că nici gânduri nu mai erau, niciun contur.
Doar picioarele îi foşneau sub pătură ca două frunze, câte-un oftat scăpa şi el împiedicat, răsuflat cu întreruperi, târându-se-n genunchi pe piept în sus.
Prin geamul mansardei se vedea un colţ de zid negru şi ar fi vrut o siluetă de pisică şi-o felie albă de lună, fără seminţe, ca să pornească din nou mecanismul cu gânduri peste balustrada ruginită, ruginie, rostogolirea pe acoperişuri până ce ochii i-ar fi înnoptat prea obosiţi pe dinăuntru.
Geamul mansardei cădea în unghi, somnul venea şi el sprijinindu-se în coate, pitulându-se pe după umbre ca un hoţ.
Până şi moşnegii satului întorceau capul după ea, cât despre flăcăi... nu era unul care să nu o fi măsurat cu privirea din cap până-n picioare. Unora, văzând-o, le sticleau ochii de pasiune, alţii uitându-se la ea nu erau în stare să-şi ascundă poftele, iar alţii doar o mângâiau cu privirea adorând-o ca pe o capodoperă a frumuseţii. Când trecea plutind prin sat, cu sapă în spinare, cu cosiţele negre căzute peste sânii frumos arcuiţi, într-o linie nici copilăroasă nici matură, flăcăii turbau privind-o. Seara se apropiau timid de portiţa ei vorbindu-i cu entuziasm despre dragoste, ea îi asculta tăcută cu capul puţin plecat. Nimeni nu a îndrăznit vreodată să o atingă, temându-se parcă să nu-i pângărească frumuseţea.
Comentarii aleatorii