„Eşti un nenorocit!” ai strigat în telefon, aruncându-l nervos în iarbă. Dino s-a îndreptat către locul în care aparatul a căzut în iarbă, amuşinându-l. „N-ai voie, vino încoace!” l-ai pus la punct, iar câinele s-a conformat, venind lângă piciorul tău, strângându-şi coada între picioare, rezonând într-un fel cu starea ta interioară. Ţi-ai aprins o ţigară şi ai încercat să te calmezi. Atâţia ani pierduţi cu un nenorocit... Cuvântul îţi intra pe nas, odată cu fumul, precum amiba care se hrăneşte cu creierul uman. La fel ca ea, deschidea tentacule pline de dinţi, ca nişte şiraguri ascuţite şi se înfingea cu voluptate în mintea ta ca într-o carne fragedă de pui, fiartă ore în şir. „Nenorocitul...” îngămai printre dinţi, trăgând adânc din ţigară.
Se auzea muzica de început a primăverii, pe corzile Soarelui forţă, copacii trosneau cumva, simţurile insectelor descriau nudul perfect al Lunii, pământul se îngreuna sub prietenia izvoarelor, iar mie îmi era frig, foarte frig dacă aprofundam senzaţia.Aşa că într-o încercare vrăjitoreasca instinctivă respiram cu vantul slab, plămânii incantau sacadat focul şi vântul parcă se făcea mai puternic.Ştiam că în atmosferă sunt acele particule ca nişte oglinjoare. Gândul meu le repoziţiona spre soare. Vroiam căldură.
Sună. E undeva pe lângă ea, nu, visează… Unde e? Întinde mâna pe jos. Alarma?
- Alo? Da… da… eu sunt. Tată? Bună, tată! Da, păi… cât e? ah, doișpe… se mai întâmplă… Cum?... Azi. Bine… Tot acolo?… Mă bucur să te-aud. Vara trecută ți-am zis că plec, să mă chemi până atunci dar n-ai zis nimic…și nu te-am mai sunat de Crăciun… Ai observat? Da… Vin, pe mai târziu atunci… Nu, n-ai observat Da, da….
– Ia uită-te numa’ la el unde a mutat lăptăria procletul!...Muta-i-ar Dumnezeu
fălcile de fariseu, îsta-i birău?!... S-o lăudat că face câte-n lună şi stele, ş-o făcut din căcat bici şi se mai laudă că puşcă la capăt, ’tui răgălia mâne-sa de birău, că nu-i bun de nimnica – boscorodea unchiul Fedea cu desagii pe umăr, ducând două ulcioare de lapte la punctul de colectare a laptelui. – Până a fost Ionu a lu’ Căpăstru birău, lăptăria era la ovreul Mendel, iar căcănarul asta trebuia s-o mute la dracu-n praznic to’mai dincolo de râu la bătrâna Borhoie, că-i mătuşă-sa, tun-o dracu şi pe ea s-o tune! Şi încă are coraju’ să-mi spună: «Unchiule Fedea noi suntem oarece neamuri.» Câinele nostru o umblat la căţeaua lor şi iacătă deja suntem de ai noştri!...
Puteai să fii oricine, atât ți-ar fi trebuit să-i spui lui Lache Ahohăniței pe poreclă. De fapt, la noi poreclele erau într-un fel vitale. Trei sferturi din sat stăteau pe trei-patru nume (oficiale): Cozmescu, Pintilie, Hohan, Mocanu. Alte repere onomastice erau doar de umplutură. Așa se făcea că erau zeci de săteni pe care îi chemau la fel. Nici folosirea inițialei tatălui nu slujea prea mult. Cel mai adesea, poreclele învederau un defect al purtătorului lor sau, în orice caz, erau departe de a sugera vreo virtute. Surdu, Chioru, Mutu, Șchiopu, Cocostârc, Bâlbâitu, Ciungu, Fonfea, Hupț, Roșcatu, Borhot, Ciucălău și altele (cu zecile) etichetau sătenii mai abitir decât numele înscrise în buletine. Nu se știe de ce și cum, dar Lache primise, naiba știe de la cine, porecla Căcălău.
Comentarii aleatorii