- Poposim încă cincisprezece minute, anunţă şoferul microbuzului.
În autogară, imediat ce păşi pe bitumul denivelat al peronului, aerul cunoscut din copilărie îi invadă plămânii cu mirosul noxelor de la autobuzele bătrâne. Unii călători îşi aprindeau ţigările. Alţii intrară în fast-food, grăbiţi să li se prepare ceva de mâncare. Ar fi ajuns mult mai repede acasă cu microbuzul, dar îşi refuză în minte cei patru kilometri de mers pe jos, la miezul nopţii şi confruntarea cu dulăii de la stână din marginea satului. Mai erau trei ore până la plecarea autobuzului de Pădureni.
„Copilul știa că lumea e stăpînită de necuratul, că Aridnîkul cîrmuiește toate; că pădurile sînt pline de duhuri, care-și pasc acolo marha : cerbii, iepurii și căprioarele; că prin păduri lăinicește veselul Ciuhaister , care poftește pe drumeți la joc și sfîșie pe mauce ; că în pădure trăiește glasul securii. Mai sus, pe depărtările nedei sterpe, maucele își încing nesfărșitele lor hore, iar printre steiuri de stînci se ascunde Sotea…”
(Mihail Koțiubinsky – „Umbrele strămoșilor uitați”)
Alunecă pe gânduri până la alb, din ce în ce mai alb, atât de alb că nici gânduri nu mai erau, niciun contur.
Doar picioarele îi foşneau sub pătură ca două frunze, câte-un oftat scăpa şi el împiedicat, răsuflat cu întreruperi, târându-se-n genunchi pe piept în sus.
Prin geamul mansardei se vedea un colţ de zid negru şi ar fi vrut o siluetă de pisică şi-o felie albă de lună, fără seminţe, ca să pornească din nou mecanismul cu gânduri peste balustrada ruginită, ruginie, rostogolirea pe acoperişuri până ce ochii i-ar fi înnoptat prea obosiţi pe dinăuntru.
Geamul mansardei cădea în unghi, somnul venea şi el sprijinindu-se în coate, pitulându-se pe după umbre ca un hoţ.
– Petre, vin jăndarii! spuse intrând în odaie nevasta lui Klontz.
Klontz vru să iasă în întâmpinarea lor, însă ușa se deschise înainte să ajungă la ea și în odaie intră căpitanul Țiller urmat de doi sergenți.
– L-ați găsit?... întrebă Klontz neliniștit.
– Pe cine? zâmbi căpitanul către profesorul Stănescu.
– P-p-pe Maxim... se bâlbâi Klontz.
– L-am găsit! Spuse căpitanul fixându-l drept în ochi.
Klontz se străduia din răsputeri să rămână calm, însă tremurul ușor al buzelor și paloarea din obraji îi trăda neliniștea, vroia să pună o întrebare care să nu-l dea de gol, dar nu reuși să prununțe decât un singur cuvânt, care răsună ca o sentință în propriile sale urechi:
– Și?...
– Și o să veniți cu noi domnule Klontz! răspunse ironic căpitanul.
În camera cu douăzeci și patru de paturi, plus cabina profesoarei, a intrat tovarășa aceea blondă, cu părul numai sarmale-n foi de varză. Avea o mapă maro în mână și ținea pixul ca pe o prelungire a arătătorului, gesticulând larg, în timp ce ne-a spus răspicat că toată lumea trebuie să se adune la ora patru la rond. În costumul de pionier. Apoi a plecat să anunțe în toată colonia că se pregătește un eveniment de excepție.
Comentarii aleatorii