cineva ne întinde mereu o mână
gândul că n-ar exista ne taie simțurile
ca lama aparatului de ras mânuit de
degetele tremurânde ale unui bolnav de parkinson
inima nu se zbate în zadar ca un piston ruginit
pentru care nici un lubrifiant nu e de ajuns
să-l facă mai bun, mai util
în noi nu există teama propriu-zisă
ci doar o stare vecină cu exaltarea
lipsa de control asupra isteriei
cu care privim uneori o masă informă
de creiere strivite pe asfalt în urma accidentului
nu viteza nebună și nu suflul secolului
ne îndeamnă la nesupunerea față de noi înșine
ci tocmai acea nesupravegheată senzualitate
a atrocelui din spatele fiecărui scalp
desigur luminile orașului căzându-ne peste capete
prelungesc senzația de angoasă - panica artistului pe scenă
la defectarea ireversibilă a cititorului de cd-uri
în mijlocul unui concert în direct
dar siguranța că putem în final apela la
un truc doar de noi știut, o setare de siguranță
ne va transforma mereu în animale liniștite
așteptând glacial apariția prăzii din întuneric
Comentarii
Virgil -
mi se pare ca in partea a doua textul se mai redreseaza pentru ca inceputul nu e prea promitator. "cazindu-ne" nu mi se pare o formulare inspirata. cred ca e destul de multa framintare filozofica dar nu stiu daca transpunerea in poezie e foarte reusita. umila mea parere