„Ce să fi fost?”, continua să se întrebe Laura. Biserica ortodoxă, cu turlele ei arămii, rămăsese deja de mult timp în urmă. Laura urma de acum, străduţă după străduţă, drumul spre casa veche, cu balconul şi ferestrele înalte, năpădite de iederă, din spatele Pieţei Amzei. Se mai liniştise, oarecum. „Poate ar fi trebuit să plec mai devreme. Nu m-au lăsat însă gândurile. Lulu nu m-a lăsat. Şi, totuşi, vocea aceea care mă striga întruna „Laura, Laura!”… Să fi fost eu cu gândurile aiurea?”, se întreba femeia, urmând aleea întunecată.
O, beduinule, sânii ei sunători sunt ca niște dune pe care talpa mea nu le va săruta niciodată! Ca niște coloane de piatră suitoare în locuința răcoroasă și aspră a faraonului. Când a trecut pe lângă mine, secera lor a înmuiat genunchii mei și ochii mei au blestemat lumina în care m-am încurcat ca niște pânze de păianjen. Limba mea a căzut grea înaintea lor, tăblițele de lut s-au spart la șuierul lor. Sulița ochilor ei mi-a tăiat privirea în două și nu mai văd decât jumătățile lucrurilor. Și tu, călătorule, ești jumătate de drum, așa cum eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei.
M-am urcat în primul tren. Nu ştiu încotro. Când ştii că e ultimul, nu mai contează prea mult. Oameni. Cei mai mulţi, singuri. Caut un compartiment gol. Mi-ar prinde bine unul gol. Miroase a peşte sau a urină. Ninsoarea a stat. Copacii se destramă liniar în gheaţa de pe geamuri. E frig sau mi-e frig. Mi-ar fi prins bine geaca de iarnă. Dar pentru ea, trebuia să trec pe acasă. Mi-ar fi fost destul de greu. Aş fi pierdut şi trenul. M-a luat iarăşi pieptul. Scuip vişiniu. Parcă un arici naşte în mine. E frig. Mi-e frig.
În vara aceea, frații Chiriacuț au terminat amundoi deodată profesionala. Arcade și Manole nu erau nicidecum gemeni, ba chiar între ei era o diferență de aproape doi ani, numai că așa hotărîseră ai lor, să-i dea împreună în clasa întîia. Acum, proaspăt “unși” în meseria de vagonar (absolvind specialitatea “lăcătuși reparații vagoane” a singurului grupului școlar CFR din Moldova), au trebuit să aleagă, pentru a intra în cîmpul muncii, între gara din Brașov și cea din Constanța. Doar acestea mai aveau posturi neocupate, pe cele din super-populatul nord al țării bătîndu-se alții cu ani înainte. Bineînțeles, mirajul Litoralului – despre care doar auziseră (ei, care erau șapte frați la părinți, nepermițându-și nimic mai mult) -, i-a făcut să opteze pentru Constanța.
Comentarii aleatorii