Ca să nu exagerez, avem de-a face cu propriile orgolii. Avem de pus la punct propriile serbări care ne – ca pe niște rarissime exemplare – slăvesc. Numai în depărtare se aud copitele unui cal grăbit. Călărețul nu se vede, este una cu trupul animalului. Fâșiile de ceață poate fac parte din trupul prăbușit în șa.
Ca să nu exagerez, avem de-a face cu semafoarele și barierele pe care acest călăreț obosit le întâlnește de-o vreme încoace. El însă, cu toate piedicile, nu contenește galopul, știe că la ora 10.00 începe ședința Tribunalului.
N-ai cum te ascunde de obligația participării la condamnarea bietului și obositului călăreț: el a intrat deja în oraș, s-a înălțat puțin în șa, privește dezorientat cetele pestrițe de pe bulevarde.
Deodată, din umbrele unei străduțe întunecate, țâșnesc niște siluete descărnate, lanțurile zornăie ca-n închisorile Evului Mediu. Călătorul este ucis în chiar acel anonim colț de lume de o șleahtă anonimă, fără a mai reuși să-și prezinte, în fața arogantelor bărbi judecătorești, apărarea.
Ca să nu exagerez, avem de-a face cu un simulacru de proces din care partea vătămată lipsește. Suntem chiar tâmpiți, prefăcându-ne că așteptăm, la ora fixată, personajul principal al întâlnirii noastre; din morți nimeni nu se întoarce pentru a reclama furtul calului.
Ca să nu exagerez, suntem de-a dreptul tâmpiți, tresărind la fiecare zgomot al copitelor pe caldarâm. Nici un cod juridic din lume nu poate reda libertatea unui cal apărut ca prin minune în fața Tribunalului. Este trimis la abator, această decizie încununând sfertul academic în care judecătorii au așteptat ca împricinatul să se prezinte. În ultima clipă, pe holuri se aude zornăitul unor lanțuri concitadine. Ele ne tulbură somnul, ne insomniază.
Noi bocim, pentru că n-am reușit să renunțăm la automobilele noastre. Am mai făcut un pas spre pierzanie. Păi chiar așa, nu se cuvine să ne abandonăm vocația pentru un cal.