locuiesc la ultima uşă
de la etajul patru
al unui bloc cu patru etaje

ştiu asta nu mă face în niciun fel deosebită
de altcineva care de exemplu locuieşte la ultima uşă
de la etajul şapte
al unui bloc cu şapte etaje
sau şi mai şi

la etajul zece al unui bloc...

doar că blocurile astea vechi cu patru etaje
nu au lift aşa că eu în drumul meu spre casă
vizitez neapărat toate uşile
vecinilor mei aproape toţi necunoscuţi
până la cea de pe urmă
a mea

văd dacă prin nu ştiu ce împrejurare
au murdărit clanţa
văd dacă au schimbat yala şi atunci mă gândesc
doamne oare au apărut hoţii şi la noi în bloc
văd dacă au dat cu baiţ
mai ales de sărbători
atunci mereu dau cu baiţ
văd tot vreau nu vreau
pentru că aşa e făcută scara mea

la fiecare etaj trebuie să aprind lumina
eu urc greu e adevărat
nu revin asupra motivelor
dar la mine la bloc nu e lift
iar lumina are timer

deci trebuie să o aprind la fiecare etaj

în întuneric mi-e un pic frică
să nu sun din greşeală
să confund întrerupătoarele
pentru că noi la bloc toţi respectăm legea tăcerii
nu sunăm, nu râcâim, nu scuipăm doamne fereşte pe jos
dar mai ales nu scoatem nicio vorbă

urc scările
ajung acasă
uşi uşi uşi
plec de acasă
cobor scările
uşi uşi uşi

uneori vreuna se deschide brusc
aproape mă sperii
iese sau intră cineva
ne uităm fiecare în altă parte
convinşi că asta nu se va mai întâmpla curând
cu aceleaşi personaje în rolurile principale
un fel de eu nu sunt în stare să urc şi să cobor scările astea mai repede
tot mai repede, pe un fast-forward
şi să fac din poemul ăsta
un poem minimalist
----

când mă vei întreba
îţi voi răspunde răspicat că DA
şi asta doar pentru că mi-e mai uşor aşa
decât să te car zilnic în spate
patru etaje în sus şi-n jos
ca pe un sac plin de minuni cu dop
care nici măcar nu-s sticle
care nici măcar nu explodează
doar ţopăie încontinuu
de fericire