Întâlnindu-se cu cineva, Sixtus află că în fiecare seară un oarecare compunea koan-uri în locul său. Dormi bine ziua şi se trezi odihnit spre seară pentru a-l spiona, de la distanţă, pe acel oarecare să vadă ce şi cum. Merse aproape de casa (in)amicului, îşi ales un pom aproape de fereastra de la etaj (acolo – la etaj – se afla locul crimei de les majestate, într-o cameră pe care n-o ştia nimeni, dar cu fereasta rămasa imprudent neacoperită prin care întunericul din cameră lumina atât de puternic de-ţi lua ochii care, printr-o minune rămâneau, totuşi, la locul lor şi puteau vedea perfect atrocităţile care se petreceau). Deodată, printr-un insight fulgerător, instantaneu şi simultan (cu el însuşi), Sixtus fu , pur şi simplu, aproape iluminat: cel din camera, nu ştiu cum să-i spun, macabră?
Benone Vasiliu a fost hamal în Gara de Nord din Bucureşti, o viaţă întreagă.
Bărbat frumos, înalt, cu ochi albaştri şi cu părul alb încă de tânăr, Beni avea o ţinută dreaptă şi impunătoare. Acest om care albise de pe la 16 ani avea o eleganţă, o distincţie chiar şi când căra bagaje, aer pe care-l păstra şi acum dându-ţi senzaţia de mare boier ajuns în sărăcie. Privit de la câţiva metri omul părea un adevărat Jean Gabin dar ceva mai arătos.
E 7 dimineata, vijelie - plecarea, deja cald, miros lenes, cauciuc. Azi unde ma duce masina? Te conduc? Nu, dar te aleg. Supune-te. Soferul ma priveste de sus. Du-ma! Dar alegerea ma domina. Ma sprijin de geam. Mai am amprente? Identitate? De ce? Ca sa mai existe un creator al destinului. A, nu, al alegerii, eu. Gresitorul. Soferul inca ma fixeaza si intinde mana. Trebuie sa dau ceva in schimb? Hai, du-ma gratis, promit, nu stric nimic, hai, demult n-am mai avut parte de un cadou ales. Dar nu-l sensibilizeaza nevoia mea de drum fara gropi, povarnis-free, de-un egoism al lejeritatii meschin. Nu, e clar, au mai fost si altii sa cerseasca un drum facil.
Platesc.
Macrina se uită pe geam la mica vietate ce se zbătea neputincioasă, lovindu-se de ușă. Afară era frig. O încearcă un sentiment de vinovăție față de bietul animăluț tremurător în hăinuța lui de blană tocită. Era departe de-a fi un câinișor frumos. Scâncetele de copil uitat în ploaie aveau tonalități sinistre. N-o s-o aducă în casă. Știa ea că, după ce-și termină show-ul, “fieruța” începe să roadă tot.
Macrina începu să se plimbe prin casă. Toate erau la locul lor. Într-o ordine perfectă. Pregătirile se făceau cu câte două săptămâni înainte, pentru ca ea să se simtă bine acolo o zi. Sau poate două …
Vlad o cunoștea cel mai bine. Știa că se plictisește repede într-un loc și că suferă dacă-i lipsește un flecușteț. De neînlocuit pentru ea.
- Poposim încă cincisprezece minute, anunţă şoferul microbuzului.
În autogară, imediat ce păşi pe bitumul denivelat al peronului, aerul cunoscut din copilărie îi invadă plămânii cu mirosul noxelor de la autobuzele bătrâne. Unii călători îşi aprindeau ţigările. Alţii intrară în fast-food, grăbiţi să li se prepare ceva de mâncare. Ar fi ajuns mult mai repede acasă cu microbuzul, dar îşi refuză în minte cei patru kilometri de mers pe jos, la miezul nopţii şi confruntarea cu dulăii de la stână din marginea satului. Mai erau trei ore până la plecarea autobuzului de Pădureni.
Comentarii aleatorii