Sub culmile dealului Doboieş, la o distanţă destul de mărişoară de Sighet şi de satele aşezate prin preajmă, se întindea frumoasa şi bogata gospodărie a lui Iancu Lupu. Câteva zeci de hectare de pământ pe care le întretăia unduindu-se ca un şerpişor, pârâul Ronişoara curgând umflat de mândrie că doar el e singurul sub soare care poate trece fără să-şi ceară voie de la crudul şi zgârcitul gospodar, peste pământurile acestuia.
Însă cu totul de altă părere era crudul şi zgârcitul gospodar Iancu Lupu – dacă pârâul trece peste pământurile sale, înseamnă că este proprietatea sa la fel cum şi cerul ce se află deasupra pământurilor sale este cerul său! Şi ca să demonstreze tuturor că pârâul care trece peste ogoarele sale este proprietatea sa, îl puse la treabă.
Abia mă trezisem și mi se părea că tavanul este mult mai sus ca de obicei, că albastrul peretelui din stânga făcuse rocada cu orange-ul din dreapta.
“Mai e camera mea?!” mă întrebam ca un om care dormise într-un alt pat iar dimineața totul îi era neobișnuit și nu știa unde se află. Pot să presupun că așa te simți și după ce mori și te găsești în grădina îngerilor unde totul este...cum este.
De ce l-or fi poreclit Lenin, nu se poate spune cu precizie. Un vlăstar dintre fiii satului care a ajuns pe căi mai ocolite la oraş. Fiecare om cu istoria lui. Ori fiindcă era o asemănare între barba lui poate prea îngrijită şi cea a sus-numitului personaj istoric, ori fiindcă amintirea omului politic bântuia prea puternic în vremea de odinioară în cătunul mic şi paşnic. Eu nu l-am cunoscut decât din poveşti, răsturnate pe masă grămadă când ne adunam cu toţii, obosiţi după o zi de muncă. Şi timpul a cernut uitarea peste ele.
Noaptea cu geaca nou-nouţă cumpărată încă din zori de la magazinul chinezesc, a intrat uşor în casă, fără gălăgie, în lucrurile nemişcate, în patul meu rece, în mine ca o umbră străină pentru care nu aveam rezervare. Sumbră şi neliniştită s-a tot foit pe spătarul sufletului meu din piele fină. Şi acum, după ce m-a părăsit, i se cunosc urmele. Nu ştiu unde dispare ziua, iar către seară se întoarce mereu deprimată.
salvează-mă curg prin venele tăiate de fierul ascuns ruginit curg direct în pământ orezul mă soarbe cu tot cu noroi e ciudat cum încă mai visez aripile din lemn nesperiată urma să mă ridici cu ele peste sărăcia lucie să mă duci peste mări şi ţări să mă pui într-un trup de fată liniştită şi veselă
ridică-te soarele nu poate apune azi până nu te ridici cămaşa ta cadrilată se scufundă încet şi ţip hei nu ne vede nimeni încremeneşte clipa sub puterile mele timpul îşi pune garou îşi face respiraţe gură la gură singur nu ne vom pierde unul de altul ridică-te băiete
Comentarii aleatorii