Încercase, de câteva ori, să ajungă la sertarul de sus din corpul-turn al mobilei din sufragerie, dar era încă prea scundă - la opt ani avea trupul unei fetiţe de vreo cinci-şase anişori – dar absolut toate tentativele se terminaseră prin inevitabile căderi, destul de dureroase.
Nu renunţase, uita repede durerea şi nici vânătăile de pe pulpe sau braţe, urme provocate de muchiile mobilierului vechi, dar impecabil lustruit, nu reuşeau să estompeze dorinţa copilărească de a atinge acel obiect negru - argintiu care lucea, uneori, în mâinile aspre ale bunicului.
Vânătoarea a fost reușită. Au împușcat trei mistreți: profesorul Lupu un vier, Poliancek o scroafă iar Klontz un godac, numai Magas și profesorul Stănescu nu au avut noroc. Cu toate acestea, profesorul Stănescu se bucura ca un copil.
Nu trecu mult și din tufișuri apărură ogarii lui Drimuș și la scurt timp după, hăitașii... numai Maxim lipsea.
Au început să-l strige, dar degeaba.
– Unde ar putea fi băiatul? întrebă îngrijorat Magas.
– Ultima dată l-am zărit înainte de a ajunge la mlaștini, spuse Drimuș.
Profesorul Stănescu din când în când, se uita cu coada ochiului la Klontz, i se părea că acesta nu se simte bine, era foarte palid.
Magas îl rugă pe Vasile Vitrek, care se întorcea cu căruța din Poiana Ursului, să ducă mistreții la Klontz acasă.
Sărbători. De iarna. Vine popa (de cartier). Cu feleștiocul de-mi impregnează pereții cu sfințenie. Mă uit circumspect – abia-mi zugrăvisem în toamnă casa. Îmi vine inima la loc. Sfințenia nu lasă urme decât acolo unde nu se vede idem suportul ei lichid. Dar se simte. Trage popa ăsta al meu cu coada ochiului la pereții mei plini de icoane și ici acolo cu câte un obiect de cult. Toate ortodox-bizantine. Și în plus vechi și autentice. Vară-mea din Germania are zice ea o cioacă cu hainele de blană. Cioaca mea sunt obiectele de cult. Care de le privesc îmi creează o stare de bine și liniște. Multe dintre ele salvate de subsemnatul după revoluție. Tot de la un popă (ortodox) care-și devalizase biserica pentru a le trece peste graniță. I-am dat cât a cerut. Și toată lumea – mulțumită.
Încă nu venise vremea să deranjeze apatia acelui stejar bătrân şi singuratic, pentru a-i sacrifica vâscul. Fructele lui străluceau atrăgător. Era pată de culoare în mohoreala clisoasă. Toate acele drumuri repetate, cu aceleaşi gânduri, având doar un reper vizual, i-au rămas în memorie ca o singură călătorie în momentul în care s-a apropiat zdrobind covorul de ghinde, şi-a sprijinit bastonul de arborele secular, mângâind asprimea scoarţei şi imaginându-şi puncte de sprijin pentru escaladare.
Comentarii aleatorii