Acu ce să zâcă și el săracu c-a țânut la Anișoara ca la ochii din cap nuuuu asta cu ochii din cap e apă de ploaie doar să aude prin lume de atâția chiori care trăiesc fericiți n-au treabă și mor de bătrâni mai luminați decât însăși lumina zâlei da’ el el cum să să mai ridice dimineața din pat știind că o năroadă de muiere i-a călcat inima în picioare și a fugit cu altu i-a terfelit sufletu nu alta l-a lăsat în drumu mare ca pe o treanță murdară pe care îți primenești cismele înainte de a intra cu ele în hodaia cea bună și atât da da el a fost treanța și Lae sobaru a fost hodaia cea bună Doamne cu ce i-o fi greșit bietu Stelică Doamne că doar știe tot satu cum îi făcea toate voile și numa-n cap nu s-a pus de dragu ei
Stau amândoi în metrou unul lângă celălalt. Nici măcar nu se ating. Și-a scos o carte din geantă. Ea. Își ține echilibrul cu greu. În spatele ei, ar putea să-i citească peste umăr, dar îl împiedică pielea ei albă, ceafa dezgolită, pata mică, roșiatică ce se întinde până la umeri. Mâna lui care nu se apropie de gâtul ei. Gâtul ei, ceafa albă, pătată. Goală ceafa ei, mâna lui, degetele lui.
Ea citește. Când se eliberează un loc, ea se apropie lent. Sunt atâtea persoane în picioare, un singur loc liber. Iar ea a făcut doar un pas, cu paltonul ei lung, și toți s-au oprit ce caută femeia asta ciudată aici. Dacă ea vrea să se așeze, toți s-au oprit și așteaptă.
1. Au mai rămas doar amintiri, regrete şi durere. Ea plecase, iar Arnis Korel refuza să părăsească cimitirul colnicului, înţelegând pentru întâia oară că absenţele importante, uneori, goleau de lumină şi culoare vastităţile Vidamiei. În decorul văzduhului cenuşiu privirea surprindea nişte specii de plante necunoscute, cu lujere noduroase şi frunze smolite, aidoma decupajelor de postav, decolorate din pricina ploilor autumnale. De jur împrejur arborii seculari îmbrăcau hlamidele umbrelor durabile, ornate cu frunze de rugină sărată ori cu reflexe lichide, simbolizând ceva indefinibil.
Nu vreau să povestesc despre mine. Să-mi separ amintirile mele de ale celorlalți este un proces dureros. Inutil. La ce folosește să povestesc despre mine copil, când ce sunt acum nu este curgerea firească a ceea ce am fost atunci? Între Deirdre și Laura s-au rupt toate podurile. Singura care îmi aduce aminte de ea este bătrâna din Amsterdam.
Trec prin mine culori și sunete. Ceea ce rămâne înainte să închizi ochii. Pojghița aceea de realitate pe care nu te înduri să o scuturi înainte de a te duce.
Să fi fost prin șapteș`trei, după sărbătorile de iarnă, când își dăduseră drumu` nunțile - și câte două de-odată, ținând de duminică până marți. Pe-atunci, gardurile nu se vedeau din omăt și nimeni nu făcea antigripal.
De la o nuntă, din Vascanii de peste deal, prin troiene și viscol, se întorceau în miez de noapte, pe câmp, Maria și Ghiță Hohan. Dar acasă n-au mai ajuns niciodată. O săptămână-ncheiată au bâjbâit după ei sătenii
cu Mitriță, singurul lor fecior, răscolind omătul. “I-or fi mâncat lupii”, ziseră unii și s-au oprit cu toți din căutat. Doar lui Mitriță i se părea că-i aude tânguindu-se de sub troiene. Părăsit de ceilalți, mergea singur în lan și săpa omătul, iar în urmă vântul îl făcea neted, la loc.
Comentarii aleatorii