"2. Miss Management" din volumul de debut "Să îndeplinim dorințele prostscrișilor&quo
îi plăcuse de ea de când o zărise prima dată în cartier, dimineața la opttreizeci, înaltă, blondă, cu părul puțin peste umăr, îmbrăcată cu paltonul alb, trei sferturi și cu cizme elegante, negre, până la genunchi, trebuie că e un fel de secretară sau contabilă pe undeva. pe urmă a întârziat el puțin ca să o vadă unde intră, la bancă, așa cum a zis el de la bun început. când a venit vara a văzut-o mai bine, avea picioarele neobișnuit de subțiri, sânii mici, aproape inexistenți, dar distincția și-o păstrase, de ai fi zis că pe unde trecea ea lăsa în urmă parfumuri de trandafir.
Azi l-am văzut. A alergat spre mine, ca de obicei. Aș fi zis că mă va îmbrățișa ca după o lungă despărțire. Ascultam „Cradle”. Știam că lui nu-i place. Iată un lucru ce nu mă lega de el! Pentru prima oară nu am mai întrebat „de ce?”. Știam răspunsul. Îl uram. Ar fi urmat tăcerea, și apoi haosul. M-a îmbrățișat de trei ori. Tremuram. Era ca întotdeauna ...și atât de străin. I-am amintit de seara în care îi recitasem „Trei, Doamne, și toți trei” a lui Coșbuc. Fusese atât de impresionat încât începuse să plângă. Nu știam că vom avea aceeași soartă. Sau că voi avea. Îi plăcea când recitam poezii. Și eu iubeam asta. Aspiram la un destin aparte. Diferit de ceea ce cunoșteam. Dar știam prea puține.
nopţile de noiembrie sunt animate de spiritul unor fete bătrâne, mă urmăresc în fiecare zi, vor să ştie ce fac, ce vorbesc, ce gândesc, mă urmăresc şi acum prin grădiniţa prin care treceam desculţi pentru a nu trezi amintirile care încercau să zămislească din nou, alte amintiri, odată cu primele amprente ale ploii suflate de vânt pe acoperişuri.
în această grădiniţă intram urcând treptele de piatră, treptele de aer şi treptele de vis. cu fiecare urcare deveneau mai subţiri, mai şterse. mi se părea că va veni o zi când se vor epuiza şi nu va mai rămâne decât un gol, ca inima unei clipe care nu se poate divide.
În seara aceea auzi cîteva bătăi în poartă. Bătea cu nelinişte, cu grabă, de parcă ceva s-ar fi întîmplat. Bătrînul nu se grăbi însă. Şezu cîteva clipe, parcă pentru a fi sigur că nu i se înşeală urechile. Era un sunet ale cărui amintiri se ascunseră de ceva vreme în subconştient, de ani buni nu mai urcase nimeni la căsuţa lui din deal. Şi era cale lungă de mers, mai bine de două ceasuri pînă la prima casă din sat. Ultima dată cînd el a coborît să dea ochii cu oamenii a fost toamna trecută. Acum nici nu s-ar mai încumeta să coboare. Îl cam lăsaseră puterile şi nici prezenţa sătenilor nu i se părea prea agreabilă. Unii chiar rîdeau de el, îl asemuiau unui pustnic, nu înţelegea nimeni opţiunea aceea stupidă de a se cocoţa în vîrful dealului.
Pe Niculae l-am cunoscut în cea mai neagră epocă a vieţii mele, cu vreo câţiva ani înainte de Revoluţie, în vremea când eram deja în evidenţele băieţilor cu ochii albaştri şi când cel mai fidel prieten îmi rămăsese paharul cu alcool şi îmi ţinea tovărăşie în nopţile lungi, petrecute în birturile sărăcăcioase ale orăşelului meu natal. Ajungeam acasă după cântatul cocoşilor şi mă trezeam, de multe ori gata îmbrăcat, când se lumina de ziuă, mahmur şi cu o stare de ameţeală amestecată cu simptome de vomă.
Comentarii aleatorii