Azi am ras aproape un minut, din toata inima. Apoi, mi-a fost rusine. M-am oprit cand a inceput sa-mi fie rusine. Eram pe munte, in parc, si cineva a spus o gluma buna. Acum doua zile, cand am iesit de la ambasada, am zambit. Cateva secunde. Zambet adevarat. Apoi, mi-am adus aminte cat radeam eu de mult si de tare, galgait, si mi s-au umplut ochii de lacrimi. Ambasada da intr-o straduta in panta, era vant cu soare si nimeni in fata mea, in spatele meu, alaturi. Mi-a fost rusine ca mi s-au umplut ochii de lacrimi. I-am deschis cat am putut de tare ca sa nu curga nici macar o lacrima, sa nu cumva sa se prelinga vreo lacrima.
Limba română este ca o duminică… Ei, ce vrea să spună poetul aici?” întreabă profesoara. Elevul însă întîrzie să răspundă. Era unul dintre aceia cărora profesorii le spun “brînză bună în burduf de cîine”. Totuși răspunsul n-ar fi fost o problemă pentru el. Atunci de ce nu răspunde? O tăcere nepermis de lungă amenința să strice bunul mers al lecției.
“Hai, Mihăiță!” zice profesoara, apelînd inconștient la acest diminutiv. Era un mesaj ascuns de simpatie, știut fiind că la această vîrstă toți copiii sînt îndrăgostiți un pic de profesoarele tinere și frumoase, cum era ea, la fel cum bolnavii simt o tandrețe mocnită față de surorile ce-i îngrijesc.
– Ia uită-te numa’ la el unde a mutat lăptăria procletul!...Muta-i-ar Dumnezeu
fălcile de fariseu, îsta-i birău?!... S-o lăudat că face câte-n lună şi stele, ş-o făcut din căcat bici şi se mai laudă că puşcă la capăt, ’tui răgălia mâne-sa de birău, că nu-i bun de nimnica – boscorodea unchiul Fedea cu desagii pe umăr, ducând două ulcioare de lapte la punctul de colectare a laptelui. – Până a fost Ionu a lu’ Căpăstru birău, lăptăria era la ovreul Mendel, iar căcănarul asta trebuia s-o mute la dracu-n praznic to’mai dincolo de râu la bătrâna Borhoie, că-i mătuşă-sa, tun-o dracu şi pe ea s-o tune! Şi încă are coraju’ să-mi spună: «Unchiule Fedea noi suntem oarece neamuri.» Câinele nostru o umblat la căţeaua lor şi iacătă deja suntem de ai noştri!...
Mama lui Jamal e o femeie de treabă.
Chiar nu pricep, se scriu kilometri de texte și nimeni nu zice nimic despre femei.
De frumusețea lor, de șarmul lor inegalabil.
Privirile furate, dansul.Toate, artiste de cinema.
E greu de scris despre femei cum și cu muzica, nu prea merge.
Cum să descriu o fugă de Bach? Oricit am sta
lîngă pian descifrînd mișcarile, măinile
actriței cu părul delicat strîns la spate.
Fetele din filmele rusești erau înnebunitoare, cu codițele
lor împletite și ochi albaștri de cădeam sub scaunul
cinematografului de cartier. Mergeam la Scala,
să vedem Balada soldatului rus. Femeile plîngeau,
plîngeam și eu după banii dați pe bilet.
Nevasta lui Jamal, Jazziza, mi-a povestit de soțul ei, actor de cinema.
Joacă în filme de aventuri cu pirați.
La începutul deceniului al nouălea al secolului 20 s-a încercat repopularea pădurilor românești din Carpații Orientali cu urși bruni. Zeci de animale au fost aduse cu elicopterele și eliberate prin poiene, în special prin zonele mai puțin populate din Obcinele Bucovinei. Crescute în captivitate, acestea nu cunoșteau nici frica de oameni și nu aveau nici deprinderile necesare supraviețuirii în sălbăticie. În plus, densitatea prea mare de prădători creată artificial într-un mediu cu insuficiente resurse de hrană, a făcut ca fiarele să se orienteze foarte repede spre vizitarea gospodăriilor țărănești din zonă, ucigând zeci de oi și vite în fiecare lună.
Comentarii aleatorii