– Apăi Micloş să-ţi trăiască muierea că tare mult bine mi-o făcut! – spuse unchiul Fedea ieşind
de la primărie. Apoi, parcă râzgândindu-se, adaugă:
– Mi-o făcut pe dracu’ că de nu aveam cucăru’ nu se temea nimeni de mine, dar aşe... Ia uite! –
scoase unchiul un şomoltoc de bani. – Şi pădurariu tot pentru asta mă cheamă! Se tem toţi de cucăru meu, las’ să se teamă mama lor de curvari! Uite numa: şepte sute şi cu şepte sute fac o mie patru sute, plus de la pădurar şepte egal două mii o sută lei. Apăi no, că atâţia bani nu câştigă un băieş într-o lună, cât câştig eu cu cucăru într-o noapte şi stai că nici n-am văzut nimic, aşe să mă vadă pe mine boala cum i-am văzut eu pe îştia trei la muierea lui Micloş.
Femeia își urmărea gândurile cu precizie maximă. Se întreba dacă va arăta bine, moartă cu buzele așa de roșii. Să lase vreun testament? Nu avea nimic. Era hotărâtă să moară și atât. Nu mai avea nici un sens să prelungească agonia. Căzătura din copilarie se lăsase cu urmări. Fusese degeaba pe la medici. Migrenele continuau să persiste, tratamentele erau inutile. În plus, acum avea amețeli și vărsături.
Cel mai bun lucru era să moară elegant. Se hotărâse. De ce să nu aleagă ea momentul?
Voi lua moartea prin surprindere!
Motorina și uleiul de motor îi intraseră adânc în porii pielii astfel că întotdeauna părea că nu și-a spălat mâinile. Tata era obosit. În seara aceasta părea altfel.
Se lăsase întunericul. M-am așezat lângă el pe prispa casei. Și-a dus mâna la buzunarul de la cămașă și și-a scos o țigară cam mototolită. Niciodată n-o aprindea mai înainte de a o fi presat bine între degete. Și acum făcea același lucru. Mirosul de tutun se răspândi repede în aer. Uneori mă alintam pe lângă el și-mi accepta jocul, zâmbind. Acum n-am îndrăznit. Tata uitase să se joace oare? Sau doar avusese o zi grea? Între timp apăruse și luna. Cărăbușii de mai zburau neastâmpărați prin aer.
Alunecă pe gânduri până la alb, din ce în ce mai alb, atât de alb că nici gânduri nu mai erau, niciun contur.
Doar picioarele îi foşneau sub pătură ca două frunze, câte-un oftat scăpa şi el împiedicat, răsuflat cu întreruperi, târându-se-n genunchi pe piept în sus.
Prin geamul mansardei se vedea un colţ de zid negru şi ar fi vrut o siluetă de pisică şi-o felie albă de lună, fără seminţe, ca să pornească din nou mecanismul cu gânduri peste balustrada ruginită, ruginie, rostogolirea pe acoperişuri până ce ochii i-ar fi înnoptat prea obosiţi pe dinăuntru.
Geamul mansardei cădea în unghi, somnul venea şi el sprijinindu-se în coate, pitulându-se pe după umbre ca un hoţ.
Nu o cunosc pe Nicole… Știu doar că uneori miroase a tutun ars, a vrej de dovleac și a orificii râncede. Lumina lovește nebună obiectele din cameră, aruncând praful ca o supremă dejecție peste figurile din ceramică, amorțite sau doar adormite.
Nu îl cunosc nici pe Andrei… Printre sunete de simfonii caniculare, proiecte de viitor și de trecut, rânjete sardonice ale unor plăceri nervoase, se întrezărește silueta sa cuneiformă, statuie carnală de Adonis nereușit, fumând negru și despicând secunde dintr-o așteptare atemporală.
O ura pe Nicole cu tăria unei iubiri. Iată ce-i scria unui amic despre ea, puțin timp după ce a cunoscut-o :
Comentarii aleatorii