În unduirea zilelor de vară se simțea uitat, ca și orășelul de provincie în care-și număra clipele timp de trei luni pe an. Trei luni de combustie a gândurilor topite în arșița nerăbdării de a părăsi locul acela, în care sufletele localnicilor erau siluite de incertitudine și mergeau în cârjele indiferenței și resemnării. Confuz, dar neresemnat, își făurise un surogat de refugiu în lectura prelungită și plimbările chinuitoare prin parcul central. O falie de fericire pe care se aciua an de an era plecarea la mare, unde își limpezea gândurile în albastru și în acorduri de blues susurate de terasele Vămii Vechi, loc de pierzanie al atâtor boemi, constrânși, ca și el, de nimicnicia orașului, să se retragă temporar în limbul acela rupt de lume, pe plaja stăpânită doar de soare și scoici.
- Dar cum este posibil să aibă atâta succes?
Zâmbind, M. urmărea toată scena în tăcere. Cristi continuă:
- Cum puteți voi măsura succesul lui?
- Te-am rugat să renunți atunci când vii la mine, de a mai fi inginer! Succesul nu este cuantificabil, pur și simplu îl are. Asta se intuiește, se simte.
M. l-a prins pe Cristian în corzi. Marșează pe idee. Varsă torente asupra lui. Mă uit întrebător spre Doru care la rându-i, aruncând o privire timorată către profesor, îmi spune că optzeci la sută dintre scrisorile primite la redacție sunt laudative, restul e critică amestecată cu înjurături.
- Maria?
- Da mămico!
- Incalță-te și fugi să iei o pâine și o legătură de mărar ca să termin mâncarea.
- Da mamico, imediat.
- Uite, ai aici cinci lei, vezi ai grijă de rest……
- Da mămico!
- Și ai grijă să nu te uite Dumnezeu pe undeva, uitându-te la vitrine…..
- Nu, nu…..vin imediat…..
- Hai, repede, că într-o oră trebuie să plec…….
Închise ușa în urma fetei. Copii erau cuminți dar și ea era singură. Nu putea să țină loc și de tată și de mamă, așa că prefera să-i țină din scurt. Mai bine o bătaie bună decât cine știe ce belele.
- Sărut mana tanti Aneta.
- A, bună Măriuca. Unde te duci?
- M-a trimis mama la complex să iau o pâine și mărar.
- Pot să te rog și eu ceva?
- Da tanti?
- Vrei să-mi iei și mie niște cartofi și pâine? Poți?
- Da tanti.
Aspazia era, de departe, ceea ce se putea chema - la Dorna Cuci - o femeie țeapănă. De fapt, aici muierile, mai toate soții de mineri, gateriști ori țapinari, dacă nu erai de-al locului n-aveai cum să nu remarci că erau cumva în afara a ce te-ai fi așteptat. Bineînțeles, ne gândim și la sensul bun al lucrurilor. Aprige, cum le stă bine muntencelor, mașcate și cu mult roșu (natural) în obraz își vedeau de gospodărie și de plozi. Casele mari, etajate, din lemn sau din cărămidă, nu erau deloc o raritate. În grajdurile animalelor, durate întotdeauna ceva mai departe de case, puteai găsi tot de la 3-4 capete de vită în sus. Ce mai, dacă ai spune că sărăcia nu-și prea găsea sălaș în zonă, nu ai fi greșit deloc. Numai că asta însemna și trudă din greu.
Două săptămâni în cap, ca un ocnaş, unchiul Fedea a sfărmat piatra cu târnăcopul şi cu barosul, iar acum privea cu mândrie spre cele patru grămezi de piatră, pe care Grigore Lumei urma să le încarce în căruţă şi să le ducă de acolo. Unde va duce Grigore piatra?... Habar nu avea. Putea s-o ducă „la dracu-n praznic” sau „unde şi-a înţărcat mutul iapa” sau putea să n-o ducă de loc, unchiului Fedea îi era totuna! El îşi făcuse treaba, şi de acum încolo, binoclul e al lui.
– No, amu cucăru îi a mnieu! Da ce cucăr... cu şcătuie de ptiele şă cu încuietore de sier, aşe cucăr mai rar, nici nu-mi pare rău că am chirlopănit două săptămâni de nu-mi simt mânurile de la de la crampen şi baros până am zdrobdit patru mâgle de piatră, ’tui lompăul mamei mă-sii de treabă, – înjură unchiul satisfăcut.
Comentarii aleatorii