John îl întîlnește pe Steve în Cutty Sark. John este avocat. Steve nu e.
Dungile de pe costumul lui John sînt late, în ton cu bleumarinul umbrelei atîrnată lejer de braț si pălăria. Ochii lui John se plimbă atent peste mulțimea de sîmbătă seara a pub-ului. Vede o pereche de urechi cunoscute. Steve are urechile mari, întotdeauna a avut urechile mari, imposibil de ignorat. Ceafa lui este un guleraș de piele roșie revărsată peste gulerul cămășii roz. Are sacoul în carouri și panatlonii kaki dintotdeauna. Steve privește pe monitor reluarea meciului dintre Manchester United și Chelsea. Geanta lui din piele roasă se odihnește îngrămădită între picioare.
Taxiul crează un zgomot de fond supărător. Șoferul aruncă priviri în oglinda retrovizoare către clienta ale cărui gânduri sunt departe deși întâmplător au pornit chiar de la el, de la șofer. Acesta e un omuleţ congestionat cu faţa suptă, cu cearcăne adânci şi negre de tabagist. Își cercetează clienţii atent, chiar indiscret. Acum se întreabă cum o fi fătuca asta în pat dar nu schițează nicio expresie. Se gândește mereu la asta atunci când vede o femeie. În momentul în care încetează s-o facă, socotește el, va fi un semn că ceva se întâmplă, că e grav, că e pe moarte ori dezvoltă o impotență mai groaznică decât un cancer. Sau, analizează el la rece, femeia trebuie să fie deosebit de urâtă. E și un mic misogin. Nu prea știe. Nu prea știe ce înseamnă.
III.
În tren, oamenii comunicau din priviri. În cazul în care aveai mai mult de mers, puteai să-ți faci o mulțime de cunoștinte noi. Era și un lucru util pentru că cei care ajung la serviciu la ora 10.00 sunt angajați importanți, cu privilegii. Cu mici Iude sau excepții…
El chiar se reîntâlnise încântat cu două persoane pe care le cunoscuse cu o zi în urmă. Era sigur că sunt amici și că stau în aceeași zonă. Cam atât putea spune dar era destul având în vedere că se priviseră doar două zile.
Coloanele din dreapta se dovediră a fi pădurea de pietre de care se temuse atât, dar pașii îl duceau într-acolo. "Din pădurea aceea încremenită nu te mai poți întoarce" îi spusese cineva, "decât știind formula de lichefiere a pietrei".
"Atunci statuile își vor duce la capăt ultimul gest. Gestul acela neînceput decât în gândul lor de piatră. Ochii lor vor tresări, ele însele vor fi surprinse că tu le aduci izbăvirea. Îți vor depune atunci la picioare lacrimile lor de siliciu."
- Unde e foșnetul de lemn al pădurii?
- Lemnul era visul meu de demult. A ars și-acum e cenușă. El mai trăiește doar în amintirea acelor timpuri, visând că se va mistui din nou cu flacără vie.
Era acolo înfricoșat, dar pe lespedea aceea din grădina fantasmelor spera să afle în sfârșit răspunsul.
Ne întâlneam pe maidan, după şcoală, la o miuţă. O atmosferă strânsă cu grebla, prinsă de piciorul copilăriei ca melcul lipit de fântână ne umezea ochii, trăgând după ea câteva visuri absurde, cum ar fi - să ajungi într-o zi la lotul naţional. În după amiaza aceea cerul era buzumenit de nişte nori musculoşi, pe sub pielea lor măslinie alergând şarje electrice, ca nevăstuicile prin întinderea cu clăi de paie de dincolo de izlaz, rămase din anii trecuţi. Aveam ca îndatoriri importante pe langă lecţii, păscutul unor amărâte de oi, capre, vaci, raţe şi unii, chiar scroafa cu purcei.
Comentarii aleatorii