Azi l-am văzut. A alergat spre mine, ca de obicei. Aș fi zis că mă va îmbrățișa ca după o lungă despărțire. Ascultam „Cradle”. Știam că lui nu-i place. Iată un lucru ce nu mă lega de el! Pentru prima oară nu am mai întrebat „de ce?”. Știam răspunsul. Îl uram. Ar fi urmat tăcerea, și apoi haosul. M-a îmbrățișat de trei ori. Tremuram. Era ca întotdeauna ...și atât de străin. I-am amintit de seara în care îi recitasem „Trei, Doamne, și toți trei” a lui Coșbuc. Fusese atât de impresionat încât începuse să plângă. Nu știam că vom avea aceeași soartă. Sau că voi avea. Îi plăcea când recitam poezii. Și eu iubeam asta. Aspiram la un destin aparte. Diferit de ceea ce cunoșteam. Dar știam prea puține.
În zilele care au urmat m-am recules cu greu. Gândurile îmi reveneau mecanic, redundant, la întâlnirea de mai sus. Mi-era dificil să mă aşez la masa de scris; iar când reuşeam asta, faţă în faţă cu foaia albă, nu făceam altceva decât să ne minţim, eu şi hârtia, reciproc.
A doua săptămână abia am reuşit să însăilez câteva gânduri. Cuvintele se adunau greu, chinuite, trase de păr, ca şi cum ar fi fost gândite într-o limbă străină. Nu reuşeam încă să fiu natural. Scriam, rupeam foile de hârtie, apoi reluam. Sisific, banal. Deja mă apăsa gândul că trebuia să mă vad cu Silvia şi nu aveam nimic gata. Îmi venea să-i propun o amânare... Situaţie jenantă, dar mai onorabilă decât aceea de a mă prezenta cu mâna goală.
Cele mai năstruşnice pătărănii, unchiul Fedea, le păţea când se ducea pe jos la iarmarocul din Sighet, unde în fiecare miercuri vindea ouă, smântână şi lapte de capră.
Astfel într-o dimineaţă, unchiul Fedea plecă din Fedorivna spre Sighet cu noaptea în cap. Nici cucoşii nu cucuricaseră încă, iar el deja ţopăia-tropăia cu desga în spinare spre iarmaroc.
Afară... întuneric de puteai să-ţi bagi degetele în ochi, iar pe deasupra începuse şi o ploaie deasă, măruntă, mocănească însoţită de un vânt destul de rece care îţi bătea drept în faţă. Însă pe unchiul Fedea nimic nu-l putea opri din drumul său.
Un tânăr prieten adesea mă ispitește și mă încearcă, mereu întrebându-mă cum ar putea să se deschidă lumii credința sa, ce ortodoxă o numește. Mereu încerc să aflu răspunsuri, să descopăr lumi și trăiri, comparații și metafore ce ar reuși, după mintea mea, să îi fie de folos și să îl zidească în negrăitele sale cuvinte întrebătoare.
Domnişoarele din lumea bună, adică din familii înstărite, fie că părinţii lor aparţineau nobilimii, fie că s-au îmbogăţit, nu contează cum, banii şi aurul acopereau toate celălalte neajunsuri, erau considerate de către fetele ale căror părinți își câștigau pâinea conform cuvintelor prin care Creatorul l-a blestemat pe om: „Cu osteneală să te hrăneşti în toate zilele vieţii tale!...”, cu alte cuvinte despre fiicele minerilor, butinarilor și țăranilor, ca fiind leneșe. Altfel nici nu se putea.
Comentarii aleatorii