- Ce faci Ioane? Unde ai fost sâmbătă?
- Unde să fiu, bre? Aicea.
Omul ridică din umeri nepăsător și se uită undeva în stânga umărului meu.
- Cum aici? Te-am căutat. Am bătut și acolo la ușă, nimic.
- Da’ ce vroiai bre cu mine? Oi fi dormind.
- Ei, dormeai. Am venit și mai târziu. Nu ai fost aici. Vroiam să-mi speli mașina.
Își ridică nepăsător un braț, căutând parcă să atingă ceva nevăzut, după care se uită mirat la mine. În cele din urmă, mâna îi poposește stânjenită pe un picior.
- Nu-mi dai și mie niște bani? Nu mai am nici o țigară.
- Nu ți-am spus că nu-ți dau pentru țigări? Ce ești greu de cap. Lasă-le încolo, nu te uiți la tine cât ești de slab, țigările îți lipsesc.
- Bine, bre. Auzi, când vii să nu te prind că mi-o aduci fără plinul făcut! Că deseară am întâlnire.
Zăpada apoasă cântă atunci când pășesc. Privesc peste umăr. Ghetuțele mele lasă urme cu flori în omăt. Mă simt deosebită pentru asta. Am șapte ani! Sunt destul de mare ca să-i fac pe alții să mă asculte. Pe tatăl meu toți îl ascultă! Doar cât încruntă din sprâncene. Mama îmi spune să nu mă încrunt că mă fac urâtă. Nu vreau să fiu urâtă! Mama spune că e Boboteaza pe vechi. E iarnă și seara se lasă cu negură rece. Pășesc cuminte pe zăpada proaspătă a drumului. A nins aseară cu niște fulgi pufoși cât penele de la moțata noastră.
Moș Ghiță Pintilii bătea de-acum spre suta de ani. L-a prins pe Carol Întâi – fiind sub arme în primul război mondial. Îi plăcea să spună că este veteran adevărat, înălțat “sărjănt” chiar de rege, nu ca puțoii iștea, ce fel de veterani pot fi ei dacă s-au zmângălit oleacă doar la ultimul război. Acum, e adevărat, “puțoii” dădeau și ei să facă, așa, de-un șaizeci de ani etate.
Fercheș, duminica și sărbătoarea, în straie de bune - cu bocanci cremuiți, ciorapi albi, de bumbac, trași peste pantaloni-i pană - și cu pieptul plin de decorații, era întotdeauna primul la biserică.
Directorul școlii, profesor de română,
(Cogălniceanu se numea) își scotea căciula în fața lui de la douăzeci de pași. Milițianul – plutonier Câtea – îl saluta militărește, ca pe generalii din activitate.
Noaptea devenise o apă ce intra pe sub uşi iar mesele se legănau ca nişte gondole. Se apropia ora închiderii. Discuţia lâncezea şi Jean propuse să mergem la “Café latin”, un bar non-stop. A trebuit, conform ritualului, să insiste ca maiorul să ne însoţească. Ionel ripostă fără prea multă convingere:
- E târziu, profesore şi sunt cam obosit...
- Lasă, o să am grijă să pleci suficient de treaz dimineaţă, încât să nu-ţi asupreşti subalternii.
- Ce vorbeşti, dom’le? Sunt un tătuc pentru ei.
- Precum tătuca Stalin? chicoti Matei, apucându-l de braţ.
îşi umplea nările cu viaţa mea nu vroiam nu vroiam nu vedeam sensul mă teroriza ca un bizon cu inimă pârjolitoare
şi nu ştiu cum într-o zi m-a prins zdravăn de simţuri nu se oprea se hrănea din buzele mele
cui să-i cer ajutor pe dedesubt de vizibil se întâmplă lucruri ciudate poţi să joci roluri în mai multe compartimente deodată e ca şi cum ţi s-ar întâmpla ceva dar ai putea închide ochii să nu vezi urechile să nu auzi
am fugit m-a prins iar iartă-mă primeam bătaie o ploaie de pumni iartă-mă de ce dai de ce iartă-mă nu ştiu de fapt vroiam să te ajut să te împing mai departe îmi lovesc dorinţele tu eşti pofta
într-o altă zi pe amiază în mine noaptea venise aşa vroia el nu mai avea răbdare îmi vâra degetele cu forţa în borcanul cu miere limba îi frigea tot mai tare
Comentarii aleatorii