Era o dimineaţă de noiembrie, puţin trecut de ora nouă. Afară, o ceaţă lăptoasă şi o temperatură suportabilă. Mă aflam în maşină, pe faleza superioară a Dunării, în drum spre locul de muncă. Câţiva angajaţi ai primăriei curăţau faleza de frunzele căzute pe jos. Se mai vedeau şi sportivi amatori intrând şi ieşind din ceaţă.
Tolănit într-un leagăn printre perne, sprijină brațul de spătar, către o îngereasă cu două rânduri de aripi, din Ordinul Purificat al Virtuților. Aceasta îl privește pe sub gene, îi zâmbește și își umflă pieptul sub mantia lungă din păr de cămilă. Îi spune că-l va durea puțin. Șterge cu vată muiată în spirt, apoi înfinge acul în venă. Cerneala roșie pătrunde în trup și se împrăștie prin artere. El își întoarce capul, se strâmbă, ridurile dipuse radial în colțul ochilor ar trebui să o neliniștească pe servitoarea cu șolduri legănate.
-Destul îi spune
-Pleacă! îi spune
-Nu uita deseară să vii să mi te oferi!
Îngereasa cade în genunchi, își lipește fruntea de vârful piciorului său, își strivește buzele de mătasea papucului, prin care degetele se conturează vag.
A fost odată un creion ce se simțea foarte singur.
Era bine ascuțit, dar, dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie.
Nu reușea să lase nicio urmă pe foaie.
Și copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de nimic.
Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:
- Cum este când desenezi, îți place?
Iar creionul galben îi răspundea fericit:
- Da, îmi place mult. Aș desena toată ziua numai raze de soare...
Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roșu:
- Dar ție ce îți place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori și acoperișurile de case.
Creionul albastru se lăuda cu cerul și cu marea pe care le colora ca nimeni altul.
Noiembrie. Pe dosul cuvintelor scrie cu negru că nu-mi mai sunt. Un străin trece uneori prin oraș și vindecă arborii. Scoate sticluțe colorate pe care le privește în soare și le duce apoi atent la ureche. Mâneci largi alintă aerul care geme. Când scrii nu ai mâini. Pe dosul cuvintelor zice cu negru că cei fără mâini pot să pipăie lucrurile cu pleoapa întoarsă.
În mijlocul orașului crește un turn și suntem mândri de asta. E orologiul nostru cu păuni; când țipă lung știm că e ora exactă, dar tot nu ne pasă. Lucește. Sub lună parcă ar fi orașul licorn, din coama lui femeile țesând draperii la ferestre.
- fragment din prima copie. Aşadar, la prima mână -
Fac un pas în faţă, mama mă trage înapoi. Se opreşte din plâns cât să mă urecheze. M-a urecheat. Nu mă doare, sunt prea atent la mort. Chipul tatii s-a lăţit, bărbia e înfiptă în piept. Tata nu mai are gât.
Comentarii aleatorii