nu s-a întâmplat nimic grav.
probabil nu mă credeţi. aerul nu-mi mai ajungea în plămâni. suficient.
sau poate era doar o senzaţie. de prea puţin.
ştiu, n-ar fi trebuit, niciodată, să iau o astfel de hotărâre. rudimentară.
tentaţia era însă imensă. peste graniţă circulau doar curci. şi nici găina mea nu mai făcea ouă. de aur.
îmbarcarea a durat. a durut. marea era zbucimată. valurile loveau. cu lacrimi. tangajul mă ameţea. iremediabil. echipajul se purta impecabil. lipsea cu desăvârşire. doar căpitanul imberb zâmbea mereu. misterios.
- Micule, dacă ai zis că te-ai făcut mare, acum trebuie să-mi zici și tu mie o poveste.
- Mamaie, am zis așa, în glumă, ca să mă crezi…
- Tocmai pentru că te-am crezut, Micule, vreau să aud o poveste zisă de tine…
- Biiine…
Ce culoare vrei să fie!
- Alege tu.
- Albastră îți convine? întrebă copilul, căruia începu să îi încolțească în cap o idee…
- Albastră îmi și doream! sosi imediat încurajarea.
- Atunci, mamaie, eu cred că a fost odată ca niciodată un cer care era lipit de o mare… Și peștii erau frații și păsările erau surorile, dar pescărușii poate că sunt băieți.
Și nu exista nici o linie la mijoc care să arate că sunt două țări diferite marea și cerul. Pentru că nu era nici nisip pe care să îl faci un șanț.
… Despre tat-su, Ionaș Târleanu avea vești din cele mai proaste. Viliță se apropia de-acuma de 70 de ani și aproape că nu mai putea vorbi. O gheară de fier i se pusese în gât și abia mai putea trage câte un pic de aer în plămâni. L-a adus în Capitală, în ultimul hal, la unul din marii specialiști. Cancerul își făcuse de cap cam prin tot gâtlejul și acum o lua tare, la vale. În mai puțin de un sfert de ceas i-au crestat pe viu gâtul, introducându-i un tub de plastic în trahee. Numai așa a mai putut respira în restul de zile care l-a avut. Banii lui fiu-su, generalul, n-au ajutat la nimic. După un tratament radiologic de câteva săptămâni, care, vorba chiar unui doctor de acolo, ”ajută cât o frecție la un picior de lemn”, Viliță s-a dus în lumea celor drepți.
Sporadicele întâlniri erau întotdeauna la limită. Se vedeau ca într-o ruptură de tergal şi ezitau să se recunoască. De departe, simţeau atingeri de păpădie. Îşi îmbiau zâmbetele, cu undele unor aripi, se înveleau sub un pled mare cât o noapte şi rămâneau să-şi admire dragostea. Mâinile ei îndrăzneţe odihneau pe obrajii lui, mâinile lui precaute se înnodau în părul ei. Ochii lor nu aveau culoare; odihneau în vis. Îi despărţea doar setea. Fiecare se privea în oglindă pentru a uita. Ea îşi spăla privirea tulbure şi, treptat, îşi golea memoria de urmele dezmierdărilor sau şoapte.
Se sfârșea toamna, priveam prin jaluzele orașul. Căpătase forma unui creuzet brun, în care frunzele arse apăsau umerii blocurilor, îndreptându-le ferestrele către trotuarele sparte. O desenasem în cărbune, pe o coală și încercam să privesc, prin transparența foii, suprapunându-mi ochii irișilor ei schițați, lipiți de geam. Nu reușeam, aș fi putut crede că orbisem, că orașul nu există, murmurând cântat “L`essentiel est invisible pour les yeux”, ca un mic prinț. Era bine…
Nu o mai întâlnisem de o săptămână, dispăruse de pe traseele pe care îmi fixasem posturi de pază. Adi Bălan, colegul meu, o văzuse cu trei zile în urmă, în piață, cumpărând garoafe. “Nu, nu m-a întrebat de tine…”
Comentarii aleatorii