- Micule, dacă ai zis că te-ai făcut mare, acum trebuie să-mi zici și tu mie o poveste.

- Mamaie, am zis așa, în glumă, ca să mă crezi…

- Tocmai pentru că te-am crezut, Micule, vreau să aud o poveste zisă de tine…

- Biiine…
Ce culoare vrei să fie!

- Alege tu.

- Albastră îți convine? întrebă copilul, căruia începu să îi încolțească în cap o idee…

- Albastră îmi și doream! sosi imediat încurajarea.

- Atunci, mamaie, eu cred că a fost odată ca niciodată un cer care era lipit de o mare… Și peștii erau frații și păsările erau surorile, dar pescărușii poate că sunt băieți.
Și nu exista nici o linie la mijoc care să arate că sunt două țări diferite marea și cerul. Pentru că nu era nici nisip pe care să îl faci un șanț.

- Vai, Mic, dar este deosebită povestea ta! păru sincer impresionată bunica.

- Este, mamaie, că tu m-ai pus!

- Și, mai departe?

- Mai departe nu era nimic, că totul era departe.
Era așa ca un loc în care poți să te pierzi. Dar și frumos, pentru că înăuntru era palatul.

- Un palat, zici?

- Da, un palat, că tu nu mi-ai zis cu palat și mie îmi place să fie poveștile și cu palate și cu prinți și cu săbii și cu monștri.

- De ce cu moștri, Micule?

- Ca să aibă prinții cu cine să se lupte și să se căsătorească pe urmă.

- Adică se căsătoresc cu monștrii?

- Nu, mamaie, nu pricepi nimic. Cu prințesele se căsătoresc, după aia.

- Bine, m-am liniștit, nu te mai întrerup, îl tachină bunica.

- Ca să-ți zic povestea trebuie să știu cum mai este și nu mai știu…
Stai, că mai există în poveste și un soare, care nu putea să iasă din albastrul acela. Pe el o să-l ajute un băiat ca mine, care o să vină cu sabia lui și o să taie albastrul în două.

- Interesant.

- Da. Sabia nu era foarte ascuțită ca să nu curgă sânge, dar tot a curs peste tot și de atunci oamenii au zis că soarele e mereu rănit, și când vine din mare în cer și când pleacă din cer în mare…

- Foarte frumos, Mic! Foarte frumos! Povestea asta o să-i placă și lui Moș Crăciun! se entuziasmă bunica.

- Mai vrei să știi? începu să prindă copilul gustul poveștii.

- Firește…

- Mai e doar puțin, că poveștile mele nu sunt foarte lungi.
Dar vreau să știi cum a fost cu păsările și peștii când s-au despărțit.

- Cum a fost?

- Peștii au rămas în palatul lor, cu niște aripi mici, ca să nu se supere.

- Și păsările?

- Păsările au avut voie să plutească dacă voiau, fără să le ciupeasă cineva ascuns în apă.

Da’ să știi că s-a făcut și un mal de nisip, singur s-a făcut, pentru oameni, ca să poată să se plimbe, cu mâinile goale, sau cu găleata și lopățica.

Și mai e ceva.

- Ce mai e?

- Din mare, într-o zi s-a ridicat un far până la palatul din cer.

- De ce?

- Ca să îl lumineze când se face noapte.

- Nu cumva ca să lumineze marea?

- Nu.
Ba da, ca să lumineze și marea, că pe mare tot atunci au apărut niște vapoare mai mari decât niște avioane, pe care nici nu prea le văd.

Și gata! încheie băiatul, foarte mulțumit că a ajuns la sfârșit.

- Bravo Mic, povestea ta albastră e nemaipomenită.

- Și mie îmi place, mamaie, că nici n-o știam.