Cunoştinţă îi făcuse Rachela, o funcţionară de la etajul doi, care într-o pauză i-a mărturisit că e cel mai atrăgător bărbat pe care-l cunoscuse vreodată. Cunoştinţă e poate prea mult spus, totuși o fotografie poate spune multe, nu? De exemplu, că n-are un sindrom Down, că n-a făcut box de performanță, că n-are un început de chelie şi că n-are dantură de britanic. Magda îşi netezeşte părul cu grijă în timp ce merge spre cafeneaua L`Abbaye*, unde urmează să-l întâlnească, sau s-o întâlnească, deocamdată fiind ea, ideea. Zâmbeşte, îşi imaginează ce gesturi va face, şopteşte replicile adaugând expresiile în vitrine, e straniu să vezi oameni vorbind singuri pe stradă. Cafeneaua, i-a explicat Rachela, se găsea pe strada Paradisului.

    Primul lucru pe care și-l amintea era întunericul. I se păru neobișnuit să se trezească și să fie întuneric. Un întuneric beznă și senzația aceea de ciment rece sub el. În momentele acelea se gîndi că e posibil să fie victima unui coșmar. Închise ochii la loc și încercă să adoarmă și să viseze. Și chiar adormi. Deși era frig. Cînd se trezi din nou era tot acolo. Singurul lucru schimbat era o lumină slabă, difuză plutind ca un abur în jur. Iar locul pe care dormise era chiar ciment. Lumina era așa de slabă încît nu vedea la mai mult de un metru sau doi în jur. Nu îi venea să creadă. Îl cuprinse o spaimă cumplită. Ce căuta acolo? Unde era patul, și camera, sau casa? Fusese răpit? Era o glumă? Un coșm... nu, coșmar nu era. Trecuse de întrebarea asta.