Enrique Iglesias zbiară din difuzoare cât îl țin bojogii. Tinerii din autobuz își mișcă ușor capul în ritmul muzicii, babele se abțin să comenteze.
Car după mine o sacoșă de mere. Un lucru obișnuit, nu? Mere roșii, ionatan, dulci-acrișoare. 2 lei kilogramul. Ieftine și bune. Bărbatul care mi le-a vândut în piață avea ceva ciudat, însă. Punea merele pe cântar numai cu mâna dreaptă. La început, am crezut că are doar o mână, sau că era lovit la stânga. Dar, oricât de prudent ar fi fost el, am observat, atunci când a luat banii, că din mâneca stângă a pufoaicei de iarnă, îi ieșeau niște pene albe-gri, ca de gâscă leșească.
Norii lunecau atât de jos, încât trecătorii apăreau pe neaşteptate din ei şi tot aşa, pe neaşteptate dispăreau.
Fata a ridicat capul de parcă vroia să pătrundă cu privirea prin aceste rotocoale mohorâte. Cu genele sale lungi atingea marginea norilor, iar ochii ei erau singurele puncte albastre în mijlocul cenuşiului prevestitor de furtună.
– Eu nu te iubesc, – spuse deodată, continuând să privească în sus. – Tu m-ai minţit…
– Nu te-am minţit…
– Tu nu m-ai iubit.
El privea în pământ şi nu vedea ce se pertece deasupra lor.
– Eu te iubesc – spuse băiatul frecând nervos cu pantoful moviliţa verde pe care deja bătătorise o potcoavă neagră. – Te iubesc…
– Pur şi simplu ţi-e teamă că ai să mă pierzi şi o să rămâi singur.
Prin pestrița lume a navetiștilor care în anii optzeci umpleau și deșertau personalul Iași-Pașcani de șase ori într-o singură zi, se perinda de luni până sâmbătă, evident, cu un rost anume, și Jănică Dragotă. La cinci dimineața, urca din Gara Ruginoasa, își căuta un loc la geam și fără să intre în vorbă cu cineva, rămânea stană de piatră până la Iași. Dealtfel, după acest sport care dura de ani buni, oamenii se cunoșteau între ei și, știindu-l ciufut, arareori îi adresau vreo vorbă. Ceilalți, la întoarcere, întovărășiți câte doi sau chiar câte un compartiment întreg, își țineau locurile și, cu rândul, cumpărau câte o sticlă de vodcă sau de rom, de un kil, care trecea din mână în mână până în punctul terminus. Al sticlei și al călătoriei.
Se mai bucura de imagini doar tresărind aproape de punctul culminant al unui vis repetat. De fiecare dată îl pierdea. Nu se putea mângâia nici cu posibilitatea de a-l reconstitui. Orbecăia în fiecare dimineață cu temeri. Pe măsură ce îmbătrânea, îi era tot mai dificil să-i rețină detaliile. Se cufunda într-un studiu alb-negru. Accentua, în tablourile fanteziilor uitate, gânduri șterse din paginile unei cărți fără coperți, fără început și fără sfârșit. Avea senzația prelungirii unui coșmar. Ignora coridorul din mintea ei. În camera lui trecu mâna peste cutele goale ale cearșafului.
Comentarii aleatorii