Mai demult, pe atunci când nimeni nu cădea bacalaureatu`, băieții cu …liceu la bază înfundau iute armata. Acolo, căprari zeloși și tamajori bețivi le mâncau zilele pân` ce apărea leatul nou. Urma o verificare sumară, făcută de ofițeri de comandament - colonei cu burți ce dădeau să iasă afară din centuri și diagonale. În vreo două zile se dădeau șapte așa-zise examene: săpări de adăposturi și tranșee, cu nelipsita lopățică rabatabilă de la brâu, împușcături de probă, mișcare de paradă, marș forțat, porticul infanteristului, gazare în cort și - nu putea lipsi - politica partidului. “Beu, febeu, beu, febeu …” notau întruna burtoșii înstelați.
Balansoarul scârțâia a bătrânețe și a moarte pe veranda galbenă, dar nu era nimeni în el. Nici bătrânul, nici nevasta lui, nici măcar pisica nu puteau suporta căldura apăsătoare, în ciuda vântului uscat care făcea frunzele plopilor de pe marginea drumului să se lovească între ele cu zgomotul unei ploi răcoritoare, dar inexistente.
În casă, bătrânii se închideau amândoi pe întuneric, cu jaluzelele trase, ea întinsă pe pat cu un braț îndoit deasupra frunții și ochii închiși, iar el într-un scaun vechi, cu spătarul înalt, de care însă nu se sprijinea, spatele fiindu-i prea îndoit pentru asta.
Mă simt cam mort. Am impresia totuși că cineva trage cu ochiul la mine. Persistent. Ca un cîine la o bucată de carne atîrnată pe galantar. Crede în viața mea mai mult decît mine. Iar asta dezechilibrează într-un fel rostul lucrurilor. Mă răfuiesc cu el în gînd. „Omule, nu vezi, ții lumea în loc. Îl încurci pe Dumnezeu. Ești ca un țigan la o intersecție. Unul din ăia care cîntă unul naște, altul moare. Dar încurcă circulația. Cine, cum să mai moară dacă toate mașinile stau blocate? Și tu la fel. Dacă trebuie să mor, lasă-mă să mor.
Odată, unchiul Fedea se duse în satul vecin la înmormântarea unui fost prieten de-al său. Şi cum era el curios din fire, vrând să vadă şi să audă tot, îşi făcuse loc cu coatele până ajunse lângă sicriu, printre neamurile care îşi boceau răposatul.
Trase unchiul Fedea vreo trei cruci, şopti o rugăciune pentru sufletul mortului, după cum cere datina creştinească şi ciuli urechile la predica preotului care predica despre cât de deşartă este viaţa omului, ca şi frunza pomului, că anii trec şi omul cu fiecare zi se apropie de groapă şi din tot ce adună nu ia nimic cu el pe lumea cealaltă.
– Gândeşte-te omule şi te împacă cu Domnul în anii tinereţii tale, căci la bătrâneţe...
„Mă simt așa de bine, acum că te-am cunoscut, spune domnul cu pălărie. Nici nu știi cît mă bucur. Te simt acum ca pe propria palmă, nici o ridicătură surprinzătoare, totul e așa neted și plăcut, cunoscut. Păcat numai că nu te pot vedea clar din cauza acestor lumini, sunt prea multe și prea puternice. Sunt niște becuri cețoase, parcă te văd așa, îndepărtîndu-te, ca și cum ai fi în fața mea la o masă și masa s-ar face din ce în ce mai lungă, tu ai ajunge undeva departe. Îmi pierd șirul, știu, dar înțelegi tu ce vreau să spun, da, nu face nimic. Vreau să-ți spun ceva interesant, ceva care să te atragă atît de mult, încît să mă asculți uimită și să nu ai curajul să te ridici să pleci.
Comentarii aleatorii