Deși era vineri seara când toți bărbații israieliți se pregătesc de sabaș, deoarece legea lui Moise glăsuiește, că pentru marea sărbătoare, trebuia să-și curețe nu numai hainele și trupul, ci și sufletul, lui Duvid nu-i ardea de sărbătorit. Se învârtea ca un titirez prin curte și tot mârâia ca un câine ba la Rifca, ba la micuțul Josefko. Nimic nu îi era pe plac, i se părea că totul e anapoda – mămăliga nefiartă, cartofii prea fierți, varza nesărată, ciorba prea sărată, odaia nearanjată, podeaua nemăturată, feștila a secat, Josefko-i nepieptănat, «Și dracu să-l ia de șarlatan puturos!» – șopti Duvid, scrâșnind din dinți.
Cer jos. A coborât deodată. Norii abia bănuiți cu câteva clipe înainte, s-au adunat. Fulgerător. În această după amiază târzie. De vară întârziată, revenită brusc, în toamna târzie, friguroasă, de munte. Irupând cu o căldură sufocantă, nesănătoasã. Irupând cu mirosul putrid al recoltelor (strânse) care dospesc. Irupând încărcată de electricitatea care încarcă totul: case, copaci și, mai ales, aerul - o simt până în vârful unghiilor, al pãrului. Și trăsnetul eliberator, căzut peste dealul din stânga (mă aflu aproape de centrul satului, aproape de "Catedrală"). Mai am timp să văd pământul roșiatic, crăpat de secetă și sã mai văd cum zboară o pasăre speriată. Apoi - potopul. Potopul atotcuprinzător. Într-o clipă sunt ud până la piele.
Dimineața devreme pe peronul Gării de N zeci de oameni alergau grăbiți care încotro. Încercănați și cu o expresie pe chip ce nu mai spunea nimic. Poetul se îndrepta alene spre informații. Azi nu avea chef decât să mănânce un covrig și să doarmă. Pe drum îl asaltară vreo trei taximetriști entuziaști să-l ducă prin vreun aeroport, cartier mărginaș de care nu auzi în viața lui. Se făcu că nu-i vede.
„Trenul București-Iași la ce linie vine?”
„3”
„Mulțumesc!”
Şofam. Eu, care… n-am nici permis de pescuit. După primii trei sute de kilometri am realizat că fugeam. Din nefericire. Am tras pe dreapta. Am coborât din pat şi mi-am aprins o ţigară. Fără filtru, ca acum 10 ani. Când încă fumam. Cu nesaţ mi-am umplut plămânii. Apoi, am strivit chiştocul între talpa pantofului şi asfaltul fierbinte. Doar ţi-am spus, coborâsem, nu mă mai întrerupe!.
Îmi spuneam că acum e bine, ţigara mi-a ordonat cele câteva gânduri şi mă pregăteam de o altă, scurtă, perioadă de somn liniştit, când… m-a ajuns din urmă. Maşina poliţiei.
Comentarii aleatorii