… Despre tat-su, Ionaș Târleanu avea vești din cele mai proaste. Viliță se apropia de-acuma de 70 de ani și aproape că nu mai putea vorbi. O gheară de fier i se pusese în gât și abia mai putea trage câte un pic de aer în plămâni. L-a adus în Capitală, în ultimul hal, la unul din marii specialiști. Cancerul își făcuse de cap cam prin tot gâtlejul și acum o lua tare, la vale. În mai puțin de un sfert de ceas i-au crestat pe viu gâtul, introducându-i un tub de plastic în trahee. Numai așa a mai putut respira în restul de zile care l-a avut. Banii lui fiu-su, generalul, n-au ajutat la nimic. După un tratament radiologic de câteva săptămâni, care, vorba chiar unui doctor de acolo, ”ajută cât o frecție la un picior de lemn”, Viliță s-a dus în lumea celor drepți.
Aproape spre seară, lăsând la o parte mândria, Petru Klontz se duse acasă la Anna Surduc să-l invite pe profesorul Stănescu la el, chipurile să vorbească despre organizarea vănâtorii la care urma să meargă a doua zi.
– Ei atunci să mergem! spuse profesorul și-l întrebă pe Maxim dacă vine și el până la Klontz.
– Pe mine vă rog să mă scuzați, dar vreau să-l ajut pe Andrei că nu-și mai vede capul de treabă, se scuză Maxim.
Andrei nu avea nici o treabă la care să-l ajute, dar știa bine că Petru Klontz nu ar fi încântat dacă ar fi mers acasă la el.
– Nici eu nu merg papa! spuse hotărâtă Beatrice.
– Cum așa? sări ca ars Klontz. Dar se poate să nu veniți domnișoară?... Nu e departe.
– Nu vrei să te preumbli puțin pe ulița satului? o întrebă profesorul.
O mie de gânduri își făcea Ioachim al lui Dumitru Carja. Și nu așa, oricare, ci dintre cele mai negre. Pesimismul, incertitudinea și neîncrederea, toate la un loc puseseră acu` stăpânire pe el. Înfrigurat în sala de așteptare clasa a II-a, era pregătit să ia acceleratul de București. De fapt, pregătit e un fel, așa, de-a zice, pentru că, hai s-o spunem, era hăt departe de această stare. Cu doar o sacoșă de plastic în mână, în care avea o diplomă de montator vagoane și o repartiție emisă de Liceul CFR, dorea să ajungă la Grivița Triaj. Numai cu până o zi înainte avusese și multe speranțe, cum dealtfel ar fi trebuit să aibă orice proaspăt absolvent de liceu, însă acum i se părea că este doar o frunză în vânt.
M-am așezat la masa joasă din fier și am așteptat liniștit să vină cineva să ia comanda. Soarele abia pătrundea prin fereastra murdară a cârciumii, suficient însă pentru a-mi zgândări ochii și a mă face să duc mâna streașină la ei pentru a putea să văd vreo chelneriță. După vreo 10 minute, timp în care am fumat liniștit o țigară și am răsfoit un ziar cu știri despre diverse crime și jafuri, se arătă o tipă într-o bluză albă, curățică și cu o moacă sictirită:
- Domnul dorește ceva?
Ba bine că nu, mi-am zis în gând, măsurând-o cu atenție.
- Ce aveți de haleală pe-aici? am mormăit
- Cârnați, cartofi prăjiți, de-astea...
- E bine! O porție și o bere!
Îmi recunoşteam chipul în oglindă. Ridurile de pe frunte, urmele loviturilor, ochii înroşiţi, dar eram captiv înapoia barierei de carne şi oase, incapabil să reacţionez conform cu gesturile mele, cu mâinile care mă plesneau peste ochi, luau apa şi o aruncau pe obraji şi pe frunte, curăţau rănile şi frecau buzele, urcau şi se depărtau de-o parte şi de alta a capului, puzderie de bobiţe de apă sărind din firele de păr, apoi închideau robinetul şi se lăsau pe chiuveta înnegrită de rapăn. Multă vreme nici nu s-au clintit de acolo; încleştate şi roşii; cu vene proeminente şi noduroase, cu unghiile albite, curăţate de rahat.
Comentarii aleatorii