Era acolo mereu, lipită de zidurile cenușii. Uneori fără vlagă, cu ochii mijiți sub ferestrele largi, alteori zâmbitoare, purtându-și pașii dezlânați prin labirintul de holuri. Îmi tresălta inima de câte ori o simțeam prin apropiere. Părea că o recunoaște și i se supune.
- De ce faci asta ? strigam în sinea mea, plină de indignare.
Inima nu-mi răspundea. Mă ignora, de parcă ar fi avut personalitate proprie. Alteori, credeam că dispăruse. Definitiv. Camerele respirau vesele. În aer se simțea bucuria. Câte o rază, furișată pe obrazul catifelat al lui Tudor, îmi smulgea de fiecare dată lacrimi. Dragoste, neputință sau obișnuință? Plângeam fără să știu de ce. Bănuiam că lacrimile mele îi hrăneau zâmbetul ei hidos.
Într-o bună zi, în fața porții, a putut fi văzut tractorul având agățată de data aceasta și o remorcă. Doar o jumătate de ceas le-a trebuit amorezilor să încarce „zestrea”. Macaturi, lenjerii, ceva mobilă, saci cu făină și cartofi, aragazul și butelia. Nu a fost uitat nici Jănică, gânsăcelul preferat al Licăi. Scos din ou în prag de iarnă de o cloșcă tomnatecă, era singurul supraviețuitor al promoției. Babele susțineau că nu-i a bună pentru casa la care cloșca rămâne cu numai un boboc și că mai bine l-ar tăia dacă tot s-a făcut de câteva kile bune.
Roşu intermitent. Lăsă maşina pe liber şi se apropie încet de barieră, fără să atingă frâna. Opri motorul şi închise radioul, să audă mai bine sunetul inconfundabil. Întoarse capul spre ea. Ştia unde erau. Aşteptase clipa asta; ceva inevitabil ca o pilulă amară pe care o înghiţi cât mai repede, pentru a-i simţi cât mai puţin din gust. Acum, ar fi trebuit să discute despre accident, dar cearta de la hotel îi priva de posibilitatea de a-şi împărtăşi impresiile. Ea se ştia privită, dar îl evita. Se ghemuise pe banchetă cu genunchii sprijiniţi de spătarul lui şi părul răvăşit peste geanta de sub cap. Se temu s-o privească insistent. Îşi făcu de lucru căutând în torpedou un lucru inexistent. Geana de lumină căpătase accente fumurii; aburul nopţii plutea leneş, ca după ploaie.
Dezvelitoarea vieţii trecuse. Ţintele gândurilor sale erau miezul de oglindă, arhitectura negării şi desfrâul sufletului. Veştmântul tăcerii înspăimântase şi făcea să cadă roua suferinţei în toate corăbiile nostalgiei. Curcubeul misterului acoperea cauzele săriturii în crepuscul. Privi în sus. Viermii văzduhului plecaţi în căutarea prăzii, aruncau penele viitorului. În forfota ideilor, revăzând susurul dimineţilor, se apropie de mulţime aflând despre urâţenia hazardului. Se transformă şi el într-unul din sorbitorii nimicului, stând la coadă pentru a se bălăci în nemaivăzut.
Comentarii aleatorii