– Apăi Micloş să-ţi trăiască muierea că tare mult bine mi-o făcut! – spuse unchiul Fedea ieşind
de la primărie. Apoi, parcă râzgândindu-se, adaugă:
– Mi-o făcut pe dracu’ că de nu aveam cucăru’ nu se temea nimeni de mine, dar aşe... Ia uite! –
scoase unchiul un şomoltoc de bani. – Şi pădurariu tot pentru asta mă cheamă! Se tem toţi de cucăru meu, las’ să se teamă mama lor de curvari! Uite numa: şepte sute şi cu şepte sute fac o mie patru sute, plus de la pădurar şepte egal două mii o sută lei. Apăi no, că atâţia bani nu câştigă un băieş într-o lună, cât câştig eu cu cucăru într-o noapte şi stai că nici n-am văzut nimic, aşe să mă vadă pe mine boala cum i-am văzut eu pe îştia trei la muierea lui Micloş.
Am rămas aceiaşi oameni. Neschimbaţi. Ea cu zâmbetul ei foarte rotund. Din poza color. El cu părul uşor ondulat. Ea cu ochelarii cei noi, clarvăzători. El cu timiditatea exprimării. Ea cu echilibrul cuvintelor. El mai tătânesc. Ea adolescentă culegând dragostea de pe câmp într-un buzunar mare. El dumnezeiesc. Ea împăciuind, luptând, rugând, străduind, adunând comunitatea în templul poeţilor. El de-un aer foarte oriental. Ea în duel liric cu el.
Mama lui Jamal e o femeie de treabă.
Chiar nu pricep, se scriu kilometri de texte și nimeni nu zice nimic despre femei.
De frumusețea lor, de șarmul lor inegalabil.
Privirile furate, dansul.Toate, artiste de cinema.
E greu de scris despre femei cum și cu muzica, nu prea merge.
Cum să descriu o fugă de Bach? Oricit am sta
lîngă pian descifrînd mișcarile, măinile
actriței cu părul delicat strîns la spate.
Fetele din filmele rusești erau înnebunitoare, cu codițele
lor împletite și ochi albaștri de cădeam sub scaunul
cinematografului de cartier. Mergeam la Scala,
să vedem Balada soldatului rus. Femeile plîngeau,
plîngeam și eu după banii dați pe bilet.
Nevasta lui Jamal, Jazziza, mi-a povestit de soțul ei, actor de cinema.
Joacă în filme de aventuri cu pirați.
În timp ce coboram din nava extratereștrilor, cu cheia franceză sub sarafan, năclăită de sângele marțienilor, făcând „pff” pen` că-mi venea bretoana în ochelari, mă oprii brusc, ca un skeletron, clasa XX. Poză: gâtul ușor întins, perfect alb, bărbița-nainte, B.B. pe umăr, cu țeava-i lungă sclipind în soare, una bucată piele fluturând, un surâs glacial, aruncat peste umăr, către spațiul tandru unde profilul ei, de fecioară chineză, se bulucea între ramele perfect mate, săltate cu-n bobârnac fin de vârfu` degetului.
- D’Una!..
- Neo!...
Un scaiete saltă peste o scăfârlie verde, pisată. Scăfârlia rânji:
- Hy, babe!
- Bitch!.. Și B.B. lătră scurt, scuipând moartea…
– Unde te las? îl întrebă Andrei pe Maxim, când ajunseră în oraș.
– Orinde, unde te oprești și tu! Trebuie să trec pe la o cunoștință, iar pe urmă trec pe la spitalul orășenesc să mă interesez dacă pot face practica la ei.
– Spune-mi unde să te aștept, sau poate te întorci acasă cu trenul?
– Nu, nu mă aștepta! Mă voi întoarce mâine, dacă nu chiar poimâine, am mai multe de rezolvat.
Andrei băgă mâna în chimir de unde scoase câteva bancnote împăturite și îi întinse lui Maxim.
– Ia-i, o să-ți prindă bine!
– Nu trebuie Andrei! – încercă să-l refuze amabil Maxim.
– Ia-i te rog, că eu pentru tine i-am ținut! – spuse aproape rugător Andrei.
– Îți mulțumesc Andrei! Îți mulțumesc foarte mult!
– E, fii pe pace!... – dădu din mână Andrei.
– Ei, atunci la revedere!
Comentarii aleatorii