O comoară... portocalie
-----------------------------------
Mic se juca plictisit de-a pirații.
- M-am săturat să caut comori! zise.
- Atunci nu mai căuta! spuse bunica.
- Mai bine, mamaie, te ajut să faci cozonac!
Știu o poveste foarte frumoasă, care o să-ți placă mult când frămânți. Și o să vrei să ți-o mai spun o dată.
- Și cu ce e povestea asta? se prefăcu foarte curioasă bunica.
Mic se uită în jur, doar, doar îi va veni vreo idee.
- Este cu... o portocală.
Dar nu cu o portocală obișnuită, că poveștile nu sunt cu lucruri obișnuite...
De ce nu sunt cu lucruri obișnuite poveștile, mamaie?
- Pentru că lucrurile obișnuite nu le spun nimic oamenilor obișnuiti.
Un om trebuie să fie neobișnuit, Micule, nu o poveste.
Cum meam petrecut Crăciunul – compunere
de ielev Miluță aka dozator
În loc de pesee
Una la mână două puncte
Textul ista e rezultatul unui breinstormig după ora de bio, când profa’ nea zis că o plantă se compune din rădăcină trunchi pistil. Așa că mam disociat mam împărțit în membre inferioare membre superioare și pistil, apoi am început să las istoriei gîndurile istea.
A doua la mână: pen’ că doamna profă nea zis că dăm bacu și că rumânul ie născut poiet, plus că dă mecul suta de oiro pt. cel mai bun text m-am hotărât/decis/ să mă reapuc din nou de scris.
n.i.m- nota ielevului miluță(cum am văzut că e prin gazete)
Trecuseră o noapte și o zi, amândouă de pândă, somn pe sponci, imprimeuri pe frunte cu elemenții caloriferelor, vise, amintiri, planuri de viitor, sandwich-uri „la botul calului hămesit”, priviri strălucitoare, discuții și discuții, imagini color despre Revoluție. Dispăruse euforia din "douăș'-doi", a clipelor din care îmi veneau în memorie, conjugate familiar, săriturile și urletele noastre din jurul televizorului, eu și părinții mei, alți ca mine și cei dragi lor, toți convocați spontan să participăm, chiar dacă numai ca figuranți tropăitori și urlători, la schimbarea istoriei.
Vânătorul Gracchus zace nemişcat. Mediul înconjurător este o aluzie la posibilitatea morţii sale….Într-o oarecare măsură este totuşi şi în viaţă, luntrea sa funerară luând-o pe alt drum - o mişcare greşită de cârmă l-a dus într-un timp căzut din ore. Deşi a vrut să trăiască numai prin munţii săi natali, se află acum în faţa unui ecran. Călătoreşte după moarte prin toate ţările lumii care se mişcă în jurul său. Le face semne altora şi ei, chipurile. îi răspund. „Comunică”. Are senzaţia că se află el însuşi dincolo de ecran, alături de alţii, bătând mereu treptele unei vaste scări de onoare care străbate toate aceste ţări ale lumii urcând, coborând, luând-o la stânga, la dreapta, fără să stea o clipă.
Îți mai amintești ce cântam noi prin a șasea, așa, aiurea-n tramvai, ce știam noi!?, refrenul ăla sălbatic (așa îi spuneai) și cum toate tipele din a opta erau în nas după el (sau, mai bine zis după noi doi!) când îl fredonam pe culoar, în pauză și ele ne chemau mai aproape să le cântăm: „Tu ai focul în privire…taa-na taa-na-nana-naa-naaaaa!? Ce viață! Mă căutau să le dau discu’, dar eu n-aveam niciunu’ și lălăiam așa, în doru’ lelii, pe când ele visau la nuș’ce povești cu Feți-Frumoși pe cai verzi… Ba mă întrebau dacă nu cumva nu pot să trec pe la ele să-l înregistreze și să-mi dea o prăjitură faină de tot făcută de bunica sau mama. Da! Aș fi vrut io dar n-aveam niciun disc, darmite casetă audio, cum îmi ceruse tipa de la a VI-a D.
Comentarii aleatorii