Ropotele ploii se aud tot mai aproape. O herghelie scăpată din ţarcul de nori. Vine spre mine şi nu am cum să mă feresc. Şoseaua imensă. Câmp din toate părţile. O pădurice de salcâmi poposită la vreo jumate de kilometru, adusă de spate de vântul nisipiu. Aripi de păsări speriate, cât roata carului, dispărând în decorul alertat. Trosnete de bici. Pe alocuri, cerul se crapă să cadă pe mine, nor cu nor. Teama, o femeie cu ochi de cenuşă, deschide şi intră. Aş fi zis că locurile sunt ocupate până la refuz, dar uite că ea, deşi are 1.80 şi sânii plini, s-a strecurat. O fi avut rezervare?!
Mirmidonii se legaseră cu brâul jurământului s-o asasineze pe Irizia şi să fure Şarpele de Aramă pentru a-l aduce în Ţilimuni, unde fiecare îşi ridica un altar pentru propria jertfă. Bolnav de aceeaşi crudă curiozitate, se amestecase în mulţime şi se lăsa pradă imaginaţiei fachirice care transforma, ca şi în mintea altora, iarmarocul într-un târg al ciudăţeniilor. Mai grav era că, aşa treaz cum era -de când plecase în călătorie, nu băuse nimic şi se ferea să comunice altfel decât prin semne- totul părea veridic.
Am rămas aceiaşi oameni. Neschimbaţi. Ea cu zâmbetul ei foarte rotund. Din poza color. El cu părul uşor ondulat. Ea cu ochelarii cei noi, clarvăzători. El cu timiditatea exprimării. Ea cu echilibrul cuvintelor. El mai tătânesc. Ea adolescentă culegând dragostea de pe câmp într-un buzunar mare. El dumnezeiesc. Ea împăciuind, luptând, rugând, străduind, adunând comunitatea în templul poeţilor. El de-un aer foarte oriental. Ea în duel liric cu el.
Balansoarul scârțâia a bătrânețe și a moarte pe veranda galbenă, dar nu era nimeni în el. Nici bătrânul, nici nevasta lui, nici măcar pisica nu puteau suporta căldura apăsătoare, în ciuda vântului uscat care făcea frunzele plopilor de pe marginea drumului să se lovească între ele cu zgomotul unei ploi răcoritoare, dar inexistente.
În casă, bătrânii se închideau amândoi pe întuneric, cu jaluzelele trase, ea întinsă pe pat cu un braț îndoit deasupra frunții și ochii închiși, iar el într-un scaun vechi, cu spătarul înalt, de care însă nu se sprijinea, spatele fiindu-i prea îndoit pentru asta.
Ce este această mişcare a lucrurilor din jurul nostru şi a noastră însăşi printre lumini şi umbre dacă nu tocmai proiecţia tridimensională a unui film numit viaţă. Nu-i putem scrie scenariul, nu-l putem cinematografia şi nici măcar nu îl putem proiecta noi înşine. Suntem doar actori şi spectatori; fii ai unei imaginaţii fără limite ce ne poate urca şi ne poate zdrobi fără milă… Ce fragment din el ai alege dacă ai mai avea la dispoziţie doar o fărâmă de timp?; ce fragment ai aşeza în proiector? ce fragment ai dori să revezi pentru a-i închipui un alt final? Dragostea pierdută, chinta spartă, moartea fără adio? Întotdeauna exista speranţa că, revăzută pentru a mia oară, scena de dragoste se poate încheia cu o împăcare, ca până urmă partida – după multe încercări!
Comentarii aleatorii