Despre Lache al lui Manu unii ar putea spune, de te iei cu ei în vorbă, că nu au prea multe cuvinte de laudă. Ba chiar că, în anumite împrejurări, s-a făcut de panaramă în sat. Alții, măcar doi din trei, din contră, zic că obștea se poate mândri cu unul ca el pentru că și-a crescut bine copiii și lasă și ceva gospodărie. Acuma, ce-i drept e drept, îl puteai vedea desișor pe la crâșmă. De aceea s-a și ales și cu un alt nume decât cel din buletin, Manu Trascău, mult mai cunoscut. L-a “aranjat“ unul pocit rău la gură, pentru că, deși trecuse de atunci 20 sau 30 de ani, nimeni nu-i mai spunea altfel. Nici măcar poștașul ori preotul paroh. De fapt cu biserica nu prea avea el multe în comun. Poate și din cauză că de la casa lui până la biserică erau trei crâșme.
La capătul orașului cineva mîngîie brațul unui fotoliu. Gura lui vorbește, ochii lui urmăresc un lucru prin cameră, mîna lui mîngîie țesătura aspră. Il cheamă peter. O umbrelă zboară prin cameră, se întoarce spre dreapta, se închide, se lovește cu vîrful de perete, revine deschisă, ca gura unui pește.
Mă scuzați.
Nu face nimic.
Imi pare sincer rău.
Dar nu face nimic. Nu se poate să vă pară sincer rău.
Dar îmi pare.
Atunci mă scuzați.
Un porumbel rătăcit în noapte i se așeză pentru o clipă pe creștet apoi, speriat, își reluă zborul fără țintă în întuneric; un salcâm se prăbuși trosnind și fâșâind înfricoșător la numai câțiva pași în urma sa, însoțit de înjurăturile tăietorului nocturn. Întâlni zeci de oameni ai satului; mânau grăbiți vitele la luncă, dar nici măcar un glas cunoscut, care să-i dezvăluie identitatea unei persoane apropiate. Amintirile se învălmășeau gâdilindu-i nările cu mirosurile toamnei; în realitate, nu simțea decât miros de frunză crudă.
Dimineața devreme pe peronul Gării de N zeci de oameni alergau grăbiți care încotro. Încercănați și cu o expresie pe chip ce nu mai spunea nimic. Poetul se îndrepta alene spre informații. Azi nu avea chef decât să mănânce un covrig și să doarmă. Pe drum îl asaltară vreo trei taximetriști entuziaști să-l ducă prin vreun aeroport, cartier mărginaș de care nu auzi în viața lui. Se făcu că nu-i vede.
„Trenul București-Iași la ce linie vine?”
„3”
„Mulțumesc!”
eram la țară, cu corina, împărțind surorește 6 + 8 ani și un sfârșit de vară căci se recolta grâul (bunicii n-aveau căruță, rugau vecinii să-i ajute la adus paiele), cam două drumuri făceau până terminau. încărcau până nu puteau trece două care pe drum, curgea o grămadă însă bunica venea din urmă și le mai aduna.
mama ne luase încălțări noi dar bătrânii ne învățau să umblăm desculțe ca să cruțăm papucii și să ne călim picioarele. așa cum erau obișnuiți copiii de la țară.
Comentarii aleatorii