Coloanele din dreapta se dovediră a fi pădurea de pietre de care se temuse atât, dar pașii îl duceau într-acolo. "Din pădurea aceea încremenită nu te mai poți întoarce" îi spusese cineva, "decât știind formula de lichefiere a pietrei".
"Atunci statuile își vor duce la capăt ultimul gest. Gestul acela neînceput decât în gândul lor de piatră. Ochii lor vor tresări, ele însele vor fi surprinse că tu le aduci izbăvirea. Îți vor depune atunci la picioare lacrimile lor de siliciu."
- Unde e foșnetul de lemn al pădurii?
- Lemnul era visul meu de demult. A ars și-acum e cenușă. El mai trăiește doar în amintirea acelor timpuri, visând că se va mistui din nou cu flacără vie.
Era acolo înfricoșat, dar pe lespedea aceea din grădina fantasmelor spera să afle în sfârșit răspunsul.
Deschid ochii. Lumina zilei mă învăluie, aurie. Pipăi cu degetele de la picioare, lenjeria răcoroasă de satin. Asta îmi aduce o stare de confort aproape narcotizantă. Zâmbesc. Presimt ca voi avea o zi perfectă. Atât cât poate fi de perfectă o zi de una singură.
- Așa îți începi compunerea ?
- Cine spune că-i compunere?
- Nu o să ai niciodată succes!
- Dispari! M-am gândit deseori la noțiunea de minciună. Am citit mult în ultimul timp și foarte amestecat, și…
- Vrei să scrii comercial? Atunci scrie ce vor ceilalți să audă! Nu are importanță ce vrei tu! În librării rămân banii lor! Asta contează!
„Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărîrea Ta, şi fără vină în judecata Ta...” citea cu voce răguşită Iancu Lupu dintr-o „Psaltire” cu rame aurite.
Acesta este un studiu și o concluzie la care am ajuns în urma lui, un studiu pe mine. Acum sînt convins că de fapt nu există nimeni și nimic în exteriorul meu. De fapt nu există nici ceea ce eu percep ca fiind exterior. Nu exist decît eu; eu și celălalt eu. Pentru că de fapt asta a fost marea mea descoperire. Existența celuilalt eu care este la fel de eu ca și mine. De fapt este eu dar nu este același eu ca și mine. Nu știu cînd a apărut sau de ce. Nu știu dacă a apărut înaintea mea, odată cu mine sau după apariția mea. Mai ales că și acest lucru ar fi dificil de stabilit de vreme ce nu știu nici dacă eu am apărut vreodată sau dacă așa am fost întotdeauna. În orice caz acest eu pe care l-am descoperit este cel care îmi provoacă această senzație a exteriorului.
ai luat ascensorul, ai apăsat etajul 70, pe la 15 mă uit la sănii tai muguri și îmi dau seama că o sa te iau de nevastă, bănuiesc o frumusețe mocnită într-un interior gotic, e deja 18, te rujezi, îti pui paco rabane în dosul urechilor mici, ai ochelari de intelectual, fumurii, socialistă deci, te uiți fugar la mine, îmi scoți limba între lecțiile de engleza aplicată, e 25, ai un prieten, un psihopat la modă ce te torturează cu idei postmoderniste și cămașe cadrilată de mahala, mă tragi spre tine, ai vrea copii la 29 dar acolo coboară toți masculii, sunt deja borțosi, insipizi, plicticoși, e etajul marilor afaceri, al călatoriilor pripite, urcăm, coborîm, mă accepți așa cum sunt, cu frici mărunte și obsesii de sindicat, e deja atît de tărziu că vrei copii amarnic, măcar la 33, măcar la 37,
Comentarii aleatorii