slabiciunea ei nu m-a pacalit niciodata. a fost mai puternica decat mine. este. a stiut mereu sa ceara si sa planga. sa ameninte, sa planga si sa ceara. am nevoie si plang, a spus. da-mi pentru ca cer! ai promis, ai jurat. da-mi! altfel, plang. innebunesc de durere. nu ma vezi cum innebunesc de durere? este iubire? este tricoul vechi din dulap? este camasa de noapte udata cu lacrimi si ingramadita sub perna. este regretul ca nu poti fi mai bun decat promisiunea ta ca ii vei da ce a cerut. numai sa nu planga. numai sa nu innebuneasca. numai sa nu te simti vinovat ca ai produs suferinta fiintei care depinde de tine neconditionat. depind de tine. nu ma vezi ca depind de tine? ce ma fac fara tine? spune-mi! teama ca vei fi judecat, pus la zid, executat.
Khora. Khora era micuță și liberă. Ceda totul fără pretenții, fără grija următorilor ani din viață. În școală fusese un spirit independent și remontant, își făcuse un obicei din a-și contrazice profesorii și persoanele care nu-i plăceau. Înțelepciunea populară a triumfat, ne-am asemănat și ne-am adunat deși rațiunile științifice legiferau respingerea polilor de semn identic. Khora scria versuri absurde și i se publicau.
Prima și ultima experiență legată de beție o am de la cinci ani. Eram o fetiță slăbuță și sufeream de gelozie, ori de câte ori vedeam la cineva cercei. Îi înșiram în minte când închideam ochii, erau aurii sau argintii, lungi, cu pietre albastre sau roșii, lucrate în multe fațete în care se răsfrângea lumina zilei. Erau cercei fermecați, care, imediat ce-i puneai la ureche, te transformau în zână. Nu mai erai tu! Puteai să râzi altfel. Cuvintele erau mai rotunde și tot ce atingeai începea să strălucească.
Mă învârteam prin casă, închipuindu-mi că am acești cercei, cu două bucățele de hârtie colorată, lipite de lobul urechii și în aer plutea magia.
Îmi amintesc și acum de nopțile magice ale copilăriei, când stelele se odihneau din mișcarea lor circumpolară printre mestecenii de pe dealul dinspre nord, strălucind fantomatic, ca luminile unui oraș gigantic ce acoperea tot cerul. Lumina lor mă atrăgea în sus ca un magnet și nu-mi mai puteam dezlipi ochii de ele. Toamna era în culmea efemerei sale glorii iar pădurea cu trunchiuri albe era din nou în flăcări de frunze muribunde. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar și pentru o clipă. Credeam că scânteile tremurătoare de sus sunt de fapt un fel de ființe vii, în formă de sfere mici, pline de țepi ascuțiti de lumină.
Pasăre de pradă. Aripi imens deschise. Zbor planat. În cercuri mari. Alungite. Elipsă. Ochii. Două focare. Deșert. Ce se desenează singur jos. Marcând perimetrul. Ce conține…. . Furnicar în deșertul dinamic. Acolo trebuie să fie. Cercurile se micșorează. Focarele s-au unit. Aerul rarefiat se coagulează. Punctul de fugă planează acum cu acuitate crescută. Zoom. Aici. Feroce pupilele. Taie zimțat. Decupează. S-a pierdut. Pentru moment. Camera o prinde din nou. Focalizează. Ținta!
*
Comentarii aleatorii