....." Am coborât în locuinţa morţilor," iar şi iar, până să zărească, roşietică, construită în cărămidă smălţuită, casa în care să bea ceai, numai abur, cu puţin zahăr sau o cafea neagră. Jintaru tăcea. Îi văzuse încordarea întipărită pe chip, când Înlănţuitul terminase cu altă formulă prin care părea să spună mai mult decât amestecul a tot felul de băuturi.
Cârciuma era ca un capăt de grajd, câinii răi, vânzătorul numărând covrigi sau bani, lanţul, ploaia rece, patronul servind doar pe cei de la măsuţa din mijloc, podul, fumul, petrecerea deşartă, un pitic închipuind nebunul din jocul de şah; totul era cât se poate de real şi, întotdeauna, trebuia să urmeze drumul greu de întoarcere.
Deschid ochii, nu văd nimic; încerc să-mi mişc mâna dreaptă şi ... nu reuşesc. Cred că sunt întins pe spate. Cu auzul vreau să desluşesc locul în care mă aflu... Vreau să mă ridic şi ... nu pot. Simt că am libertate de mişcare numai că ... nu pot. Cel mai rau mă deranjeaza ochii, nu inteleg dacă i-am deschis sau sunt închişi. Un singur zgomot mi-ar putea aduce o minimă orientare. Nu aud nimic, sunt în pământ.
Ieşind din parohie, unchiul Fedea îşi aranjă binoclul pe piept, făcu semnul crucii, îşi scuipă în sân şi privind înapoi peste umăr şopti: «Apăi, no că de amu înainte, dragă părinte, o să-mi dai dum’ata mie canoane când m-oi ţuca-n cur!»
Dar aducându-şi aminte că mai trebuie să treacă pe la «potlogarul» de primar şi pe la «coţcarul» de pădurar i se mai potoli bucuria.
– Apăi no, ştiu eu ce vrea bitanga de birău! Iar vre să-mi bage grumazu-n jug pentru câteva zile
de preştaţie, ’tui dumnicatu mamii mâ-ne-sa de lepădătură!
Primarul îl primi de îndată, ceea ce îl miră foarte mult pe unchiul Fedea, că în alte dăţi aştepta câte două-trei ore până era chemat înăuntru.
– Hai, hai intră unchiule Fedea, ia loc! – îl luă în primire primarul.
Acum locuiește singur. Casa pe care o avea în partea de sud a orașului i s-a părut prea mare, după ce soția lui a plecat luînd și mare parte din lucrurile lor. Îi convine acest bloc cu trei etaje, apartamentul mic de la parter. Domnului Dragu îi plac geamurile joase, cîteodată iese în fața scării, unde vecinii lui stau de vorbă sau joacă șah; nu are timp să îi salute, cu toate că nu pare a se grăbi undeva. Abia dacă știe cum îi cheamă. Sunt oameni bătrîni cu toții, ca el, îi vine să spună, cu tricouri bej sau verzi cu guler, unii cu pantalonii descheiați, alții cu ghete și iarna și vara. Toată scara se scufundă în tăcere și întuneric pe la 9-10. Domnul Dragu ține lumina aprinsă pînă tîrziu, dar la fel face și singurul tînăr din bloc, fotograful de lîngă el.
Comentarii aleatorii