Fire extrem de meditativă, Agathon, chiar și atunci când era pus la cele mai grele munci, era de-a dreptul imperturbabil. De pildă, la arat, cufundat într-ale lui, nici nu mai realiza că deviază de la brazdă. Asta îl scotea din sărite pe Chirivoi, stăpânu-su, care uita total de maniere : “Țală, Agathoane, `tu-ți Dumnezeii mă-ti! O ții strâmba Nastasă, tot spre arătură, ha, numai asta știi ?! Închinarea cui mi te-a dat pe cap, azi și mâine!” Câte iuști îi administra pe spinare, și să le numeri era greu. Acu`, și Chirivoi ăsta uza de mijloacele în cauză, nefăcând deloc economie, chiar dacă situația concretă se putea rezolva și prin alte metode, mai umane. Pentru că uman era, într-un fel, și Agathon.
n-ar fi fost mai bine să fie toti lăsaţi să fie un pic ciudați?
***
Undeva în decorul pestriț al camerei de cămin țiuie alternativ, în diferite intensități alarma. Marga doarme eșuată, e adaptată la sunet, îl integrează în vis și nu se trezește niciodată. Sandra plecase deja, fusese alarma de la ora 6. Ticuța mormăie ceva și se întoarce cu spatele într-un efort de a prelungi somnul. Luiza se ridică, privește în jur aștepând ca Sandra să se ridice, să plece la facultate, iar când n-o vede, își freacă ochii înciudată realizând nu e alarma Sandrei. Aruncă perna vizazi și Ticuța mârâie ceva.
După zece secunde exasperată se urnește și oprește alarma.
Era o dimineaţă de noiembrie, puţin trecut de ora nouă. Afară, o ceaţă lăptoasă şi o temperatură suportabilă. Mă aflam în maşină, pe faleza superioară a Dunării, în drum spre locul de muncă. Câţiva angajaţi ai primăriei curăţau faleza de frunzele căzute pe jos. Se mai vedeau şi sportivi amatori intrând şi ieşind din ceaţă.
Se dedică participanților la taberele de sculptură de la Caransebeș
Trâmbițele au sunat și chiar dacă nici un zid al Ierichonului nu s-a prăbușit, oarece trepidații tot au produs în micuța urbe, aproape adormită în anonimatul ei, molcom și demn.
A sunat goarna și a adunat ceata de artiști, vii și contemporani cu noi. Sculptorii în lemn au desantat, gălăgioși, cu „drujbele” și ferăstraiele lor miraculoase, cu obiceiurile lor ciudate de a bea tutun și vodcă, la grădina de vară din parcul de distracții și promenadă al orașului - teatrul lor de operațiuni artistice, destinația finală a desantului - teleportat prin puterea magică a artei cioplitului, pentru a dăinui opere de artă, nemuritoare, ce vor gâdila plăcut nevoia de frumos a provincialului, plictisit și snob, ca orice provincial…
Cãlugãrul Sofronie bate toaca, la Mãnãstire. Începe rar, abia auzit, ca o prevestire. Ritmul și intensitatea cresc pe nesimțite (printre sunete se cerne amurgul). Rar, blând întâi. Apoi, crescendo. Ca sã devinã , încet, încet, sãlbaticã, insuportabilã aceastã creștere. Ca o pedeapsã. Ca o pedeapsã inexorabilã….Mângâiere apoi când ritmul și intensitatea descresc iar nuanțat. Nuanțându-se cu pauzele și intensitatea Liniștii. Nuanțe de Liniște…Nuanțe de Luminã Neagrã. Nuanțe ale unui incendiu în care Negrul izbucnește și se stinge. Se stinge și izbucnește. Se potențeazã Spațiul și Timpul. Spațiu și Timp se actualizeazã. Încremenește Timpul și aleargã Spațiul. Încremenește Spațiul și aleargã Timpul. Încremenește, o clipã, Albul și aleargã, atunci, Negrul.
Comentarii aleatorii