Dacă nu ați călcat vreodată într-o biserică, v-aș sugera să intrați măcar de curiozitate. Rămâne în urmă strada cu noxele ei, toate grijile materiale se pierd pe aleea spre lăcașul sfânt. Înăuntru e veșnic sărbătoare.
… Despre tat-su, Ionaș Târleanu avea vești din cele mai proaste. Viliță se apropia de-acuma de 70 de ani și aproape că nu mai putea vorbi. O gheară de fier i se pusese în gât și abia mai putea trage câte un pic de aer în plămâni. L-a adus în Capitală, în ultimul hal, la unul din marii specialiști. Cancerul își făcuse de cap cam prin tot gâtlejul și acum o lua tare, la vale. În mai puțin de un sfert de ceas i-au crestat pe viu gâtul, introducându-i un tub de plastic în trahee. Numai așa a mai putut respira în restul de zile care l-a avut. Banii lui fiu-su, generalul, n-au ajutat la nimic. După un tratament radiologic de câteva săptămâni, care, vorba chiar unui doctor de acolo, ”ajută cât o frecție la un picior de lemn”, Viliță s-a dus în lumea celor drepți.
Într-o căsuță pipernicită de la poalele Tâmpei, locuia o bunică. O bunică adevărată. La care trăgea să se odihnească Moș Crăciun în fiecare an.
Mic nu se nimerea decât vara pe la ea, deși “mamaia” îi spunea că ar fi grozav să vină între 20 decembrie și 3 ianuarie - o perioadă foarte veselă și plină de surprize.
Totuși, abia iarna acesta părinții au căzut de acord să-l împacheteze într-un costum de fâș și să-l dăruiască pe băiat bunicii. Cu o valiză de haine, una de jucării, dar mai ales cu o carte.
O carte atât de nouă, încât îți era și frică să o atingi. În plus, avea un miros de tipar cum cartea sa cea veche nu mai avea de mult, fiindcă fusese înlocuit, cam pe la a suta răsfoire și ceva, de parfumul poveștilor...
telefonul a sunat de mai multe ori. n-aveam chef să răspund. m-am întors de pe o parte pe alta, bucurîndu-mă de căldura plăcută de sub pilotă. cineva era încăpățînat. m-am uitat. 6 missed calls, număr necunoscut, de șmecher. dau să sun înapoi, căutînd în minte cea mai picantă înjurătură, cînd sună din nou. ascult trei acorduri din tubular bells, mike oldfield 1973, varianta ringphone apoi dau verde intempestivului. aflu cu stupoare că mi-au arestat un poem. mama lor de nenorociți! ce dracu le făcuse ăsta micu?!. nici gînd să aflu la telefon, cică să mă prezint de urgență la comisariat.
Motto: Înțeleg că s-au înmulțit peste măsură șarlatanii: trăiesc de azi pe mâine dar spinarea altora suportă cheltuiala. Ne speculează mila, încrederea stupidă că ajutându-i (miluindu-i) ne ajutăm pe noi înșine, ne crește capitalul în Rai. Ar trebui să fim duși cu toții, ăștia, miloșii, la o școală de corecție a senzațiilor morale. Să nu ne deplângem atâta soarta în fața lui Dumnezeu. Ce ridicoli trebuie că părem, niște continente, acolo, de jeluitori, care se fandosesc unii în fața altora. Dacă prin absurd ar dispărea obiectul jeluirii, am fi în stare să ne auto-torturăm. Nu suferința, jeluirea suferinței noastre este mobilul milei noastre. Orice deznodământ devine cumplit de hazliu când îți dai seama că nu-i decât o repetiție a bocetului omniprezent și atât de ușor de atins.
Comentarii aleatorii