Mai întâi se transformă într-o ciupercă, apoi în pălărie ale cărei margini se pliază, uniformizându-se în strop vâscos de miere lichidă. Stropul se alungește, capătă forma unui fus, bulbul din mijloc se lipește sub calota metalică, alte picături mult mai mici urcă și se prind în ciucuri de clopotul meduzei, atrăgându-l înapoi în străfunduri. Pot urmări minute în șir, ca hipnotizat, ceara fluidă, alungată iar și iar între capetele veiozei.
Doi copii galbeni bat mingea în parcare. Maşinile se feresc la fiecare şut. Doar mîţele ascunse printre roţi tresar şi miaună. La geamuri bătrînii privesc agitaţia, scuipă în sîn, unii înjură. Impasibili, copiii galbeni lovesc mingea şi ţipă cu putere. Doi copii roşii se alătură copiilor galbeni. Babele ies la geamuri, înlocuiesc moşii saturaţi de atmosferă albastră. Babele nu au dinţi, molfăie cuvintele cu greutatea plumbului ce îl purtau în măsele.
În dimineața aceea își spusese că trebuie să facă, în sfârșit, ceva, dar nu știa dacă e, într-adevăr, necesar sau poate să mai aștepte. De câteva zile se gândea la asta și nu se putea hotărî. Se plimba gânditor prin grădină, era primăvară și florile explodaseră în pomi, o maree de alb, dar el avea senzația ciudată a cuiva care a mâncat o plantă căreia trebuia, de fapt, să-i respire parfumul.
Undeva greșise și nu știa unde anume, ezita între alternative la fel de neclare, întrebându-se dacă, la urma urmei, acestea nu duceau la același rezultat.
Se mai bucura de imagini doar tresărind aproape de punctul culminant al unui vis repetat. De fiecare dată îl pierdea. Nu se putea mângâia nici cu posibilitatea de a-l reconstitui. Orbecăia în fiecare dimineață cu temeri. Pe măsură ce îmbătrânea, îi era tot mai dificil să-i rețină detaliile. Se cufunda într-un studiu alb-negru. Accentua, în tablourile fanteziilor uitate, gânduri șterse din paginile unei cărți fără coperți, fără început și fără sfârșit. Avea senzația prelungirii unui coșmar. Ignora coridorul din mintea ei. În camera lui trecu mâna peste cutele goale ale cearșafului.
Am evadat un timp, ca să-mi dau seama. Furoul franţuzoaicei, zbierătele, bătăile în pereţi, lălăitul de dimineaţă, băile, liniştea, bucătăria, mireasma de mort a frigiderului, canadianul. Jean-François. Prima sărmăluţă. Râsul. A trecut anul, ca şi tăcerea. Înveţi să te baţi cu toţi şi mai ales cu tine. Şi nu e nimic mai real decât o plecare cu sufletul dezbrăcat, la vedere, fără duplicitate sau joc de glezne. Aş vrea să spun că am crescut şi am aflat ce e iubirea, nu. N-am nicio idee. Am avut momente când am presupus c-am nimerit-o, în sfârşit, şi mă făleam grozav. Nu. Iubirea e o dorinţă susţinută de neîmplinire. Am găsit asta într-o carte, ca motto. E un tip de iubire, da, cel mai sfâşietor.
Comentarii aleatorii