Din adâncurile neînțelese ale sinelui, din timp și din hăuri necuprinse de trăiri, cutremurate de întrebări și fierbinți cuvinte, ascuțite ca un stilet, îmi deschid tolba cu săgeți otrăvite spre a le arunca din arcul meu de novice vânător.
Deşi indiciile îi persistau prea bine în minte, recunoscu destul de greu casa. Dacă nu ar fi promis că va veni negreşit, ar fi făcut cale întoarsă fără să forţeze poarta. Ar fi strigat de câteva ori, ca pentru sine, şi ar fi coborât dealul cu inima uşoară. Zdrobi sub tălpile pantofilor fructele ca nişte bobe de granat; cădeau dintr-un cireş prea înalt pentru a încerca cineva să i le culeagă. Crengile grele odihneau prieteneşte pe şindrila acoperită de muşchi. Pe alocuri, vălătucii lipsiţi de protecţia spoielii de sineală lăsau vederii lutarul mâncat de cari sau modelul nuielelor de alun.
III.
În tren, oamenii comunicau din priviri. În cazul în care aveai mai mult de mers, puteai să-ți faci o mulțime de cunoștinte noi. Era și un lucru util pentru că cei care ajung la serviciu la ora 10.00 sunt angajați importanți, cu privilegii. Cu mici Iude sau excepții…
El chiar se reîntâlnise încântat cu două persoane pe care le cunoscuse cu o zi în urmă. Era sigur că sunt amici și că stau în aceeași zonă. Cam atât putea spune dar era destul având în vedere că se priviseră doar două zile.
Ilaria încercă să-și potrivească pașii cu ai băiatului. Mergeau alături de vreo douăzeci de minute și când nu se mai sincronizau, ea avea ciudata senzație că nu o să le meargă bine. Era doar o superstiție. Pentru că oricum nu le mergea bine.
Îi acceptase invitația de a pleca împreună la dans, deși nu știa prea multe despre el. Doar că îl cheamă Oli. De fapt, lumea răutăcioasă îl striga : Oli, chiorul! Ilaria a condamnat dintotdeauna răutățile gratuite ale lumii! Și poate de aceea, îi acceptase invitația. Nu știa de la ce venea Oli. Poate de la Olivian, sau poate de la Oliver. Nici nu avea importanță.
Ne întâlneam pe maidan, după şcoală, la o miuţă. O atmosferă strânsă cu grebla, prinsă de piciorul copilăriei ca melcul lipit de fântână ne umezea ochii, trăgând după ea câteva visuri absurde, cum ar fi - să ajungi într-o zi la lotul naţional. În după amiaza aceea cerul era buzumenit de nişte nori musculoşi, pe sub pielea lor măslinie alergând şarje electrice, ca nevăstuicile prin întinderea cu clăi de paie de dincolo de izlaz, rămase din anii trecuţi. Aveam ca îndatoriri importante pe langă lecţii, păscutul unor amărâte de oi, capre, vaci, raţe şi unii, chiar scroafa cu purcei.
Comentarii aleatorii